Nimeni nu se reinventează
Reinventarea e la modă! E suficient să cauți pe Google „reinvent yourself” și dai de mii de site-uri care îți oferă rețeta reinventării tale. La unii, în zece pași, la alții, în șase pași, dar se găsesc și rețete fără pași. Pentru lumea de azi, reinventarea este mai mult decît un „secret” al succesului, este un soi de virtute supremă. Omul contemporan trebuie să se reinventeze; nu te poți reinventa, ești pierdut.
Expresia nu mi-a plăcut niciodată și faptul că a devenit un clișeu îmi confirmă mefiența. Eu nu cred că oamenii se reinventează, din simplul motiv că nu se inventează niciodată. Nimeni nu se inventează pe sine. Dacă putem fi socotiți o invenție (și iau invenție în sensul cel mai larg cu putință), fiecare dintre noi este inventat mereu de alții – fie ei ceilalți, dacă e vorba de profilul social ori profesional, fie de Dumnezeu (sau de Natură, pentru cei care se simt incomodați de ideea lui Dumnezeu), dacă e vorba de specie ca atare, fie de părinți, dacă e vorba de ființa biologică, unică și irepetabilă a fiecăruia. Nici caracterul nu se poate reinventa la simpla voință a purtătorului – el doar se descoperă necontenit, iar surprizele plăcute ori neplăcute pe care le oferă nu sînt „invenții” ale nimănui, ci sînt trăsăturile vechiului și neschimbatului caracter care dau rezultate noi fiind puse la lucru în contexte neașteptate.
Expresia „s-a/m-am reinventat” este cel mai des folosită în privința „feței” socio-profesionale a omului. Oamenii se schimbă, fatalmente, iar resursele lor de schimbare sînt acolo, în ei, de la bun început. Oamenii sînt în stare să facă mai multe lucruri decît își imaginează. Mersul înainte în viață înseamnă să răspundem noilor provocări permanent, zi de zi, ceas de ceas. Este un efort permanent de readaptare, de regăsire a confortului de sine în lumea mereu schimbătoare. Ideea că oamenii se pot reinventa vine la pachet cu mitul eternului început. Totul (poate) să înceapă din nou. Orice sfîrșit e un început – se zice. E mult adevăr în vorba aceasta, doar că adevărul nu este corect exprimat. În realitate, nu există sfîrșit. Pentru un credincios ca mine, dar și pentru mulți necredincioși, de altfel, nici măcar moartea nu-i un sfîrșit. Mintea noastră, făcută să lucreze în categorii (adică în sensuri limitate) și în determinări temporale, pentru propria ei ordine, creează sfîrșituri. Și pentru că ea însăși constată că după ceea ce a decis singură că e un sfîrșit mai urmează mereu ceva, a creat și începutul.
Dar să revin la reinventarea omului – bucuria falsă, dar înduioșătoare, a contemporanilor mei. Pentru mine, una dintre cele mai importante lecții despre „un nou început” și „reinventare” mi-a fost dată de un tînăr fără multă carte pe care s-a întîmplat să-l cunosc acum mai bine de douăzeci de ani, în America. Am mai spus povestea acum vreo șase ani în această revistă, dar o reiau pentru că este foarte utilă.
Venise la Consulat în hainele de lucru. Fugise în pauza de masă ca să rezolve cu hîrtiile astea și consulul s-a apucat imediat să redacteze în nu știu cîte exemplare, să dea numere și să ștampileze, după lege. L-am poftit să schimbăm, între timp, cîteva vorbe. Adoram să stau de vorbă cu emigranții români. Poveștile lor sînt fascinante. Tînărul din fața mea – după acte, avea 27 de ani – răspundea întrebărilor mele lin și direct, fără vreo eschivă, cu o curățenie interioară liniștită. Era îmbrăcat în haine de lucru: blugi pătați cu vopseluri, încinși cu o centură dintr-aceea de care atîrnă scule, ghete uzate din piele groasă, un tricou de culoare incertă deasupra căruia atîrna, descheiată complet, o cămașă cadrilată. În mîini ținea casca de protecție pe care o rotea în joacă, un pic intimidat de întrebările mele. Îmi spune că, înainte să vină în America, pe cînd era în România, nu făcea nimic.
„Cum adică nu făceai nimic? Trebuie că făceai ceva, totuși, de cînd te sculai de dimineață și pînă te culcai, seara. Ce făceai?“ „Nimic. Eu am trei frați și o soră. Nu mai mergeam la școală, că terminasem 12 clase cu chiu, cu vai. Pe vremea aia termina oricine, nu era ca acuma. Nu lucram nimic. Tata nu lucra, mama nu lucra, noi, copiii, nu lucram nimic. Primeam ajutor social de la Primărie. Și mai ciupeam de ici, de colo. Nu furam, ciupeam cîte o mică treabă și mai făceam un bănuț. Mai mergeam la bufet, mai stăteam pe stradă, mai jucam un fotbal, ne mai întîlneam cu unul sau cu altul, vremea trecea. Fumam…“ Pînă la 19 ani, a locuit într-un sat din Bistrița-Năsăud. Cum zice, nu făcea nimic. Tocmai trecuse de majorat cînd unul de pe stradă i a spus ceva despre o loterie de plecat în America. Pe vremea aceea se „aplica“ în urma unui anunț din ziar, prin poștă. A trimis și el o aplicație. El și alți vreo zece din sat. După un timp, i-a venit răspuns pozitiv: cîștigase loteria vizelor. Doar el. Pînă atunci, nu ieșise aproape niciodată din județ. Pașaportul, mersul la București, interviul la ambasadă, procurarea biletului de avion „numai dus“ erau aventurile vieții sale. Și habar nu avea ce urma să vină. Aventura abia începea pentru el.
Nu știa nici măcar un cuvînt în limba engleză. Nu știa mai nimic despre America. Doar așa, din filme. S-a hotărît să vină la Chicago pentru că avusese un vecin, care avea o verișoară al cărei nepot după al doilea ei soț stătea la Chicago. Nu-l văzuse în viața lui pe acel om, nici vecinul nu știa să dea de el, dar auzise că sînt români mulți la Chicago. Era singurul lui „contact“ în America. A făcut rost de bani de bilet și s-a suit în avion. Pe vremea aia zbura TAROM-ul direct la Chicago și în avion a putut să se înțeleagă în românește. Ajuns la aeroportul american, a fost mai greu. Avea o hîrtie scrisă în engleză pe care urma să o arate la „vamă“, alături de actele de la ambasadă, în caz că-l întreabă ceva. Pe hîrtie scria, simplu: „I am I.B. from Romania. I won the Visa Lottery. Here are my documents. I don’t speak English. Thank you“. Cînd a ajuns la ghișeu a arătat ce avea de arătat și, după vreo zece minute, cu tot cu bagaje, împins mai degrabă de fluxul de pasageri, s-a trezit în holul aeroportului, în mijlocul unui du-te-vino. A pus gențile jos, s-a așezat pe ele și nu-i venea nici o idee despre ce să facă mai departe. Nu se putea înțelege cu nimeni, nu avea nici un plan, nu știa pe nimeni, nimeni nu-l știa pe el. America… Stînd pe bagaje, a început să plîngă. Probabil că l-au văzut pe camere, pentru că după un timp a venit poliția. Le-a arătat din nou actele, polițiștii l-au luat și l-au dus într-o încăpere. I-au dat apă și un sandvici și i-au făcut semn să stea acolo, să aștepte. După cîteva ore, ușa s-a deschis și a apărut cineva care vorbea românește. A fost cel mai fericit moment din viața lui! Poliția sunase, căutînd în Pagini Aurii, la diverse biserici românești, întrebînd dacă cineva vrea să ajute un emigrant român aflat în custodia lor. Un pastor spusese da și trimisese pe cineva cu o mașină să-l ia. A dormit în subsolul bisericii pînă duminică, dereticînd prin biserică și prin curte contra mîncare. Duminică, după slujbă, pastorul i-a întrebat pe enoriași dacă au nevoie de un băiat la muncă și l-a prezentat. Cineva a zis că da, ar avea nevoie de el la parchet. Așa a început noua lui viață. A urmat o școală de engleză pentru emigranți, s-a mutat din subsolul bisericii într-un apartament de două camere cu încă trei băieți români, emigranți ca și el, plătind chiria din ce cîștiga la parchet. Munca de parchetar e grea, dar se cîștigă bine. După aproape un an, învățat de colegi cum să facă, și-a putut lua o mașină „la mîna a patra“. Între timp, s-a lăsat de parchet și a trecut în construcții, unde lucrează și acum. După doi ani, deja stătea singur într-o garsonieră. După cinci ani a devenit cetățean american și lucra trei job-uri: construcții toată ziua, de trei ori pe săptămînă făcea ture de noapte ca „doorman“ la un bloc și în week-end făcea „pizza delivery“ – „asta poate fi cel mai bănos job, am făcut odată 600 de dolari într-un week-end, bacșișul meu; e drept, era week-end-ul de Super Bowl și comandau ăștia pizza de n-aveam timp să fac pipi între două comenzi“. Cîștiga deja suficient ca să-și țină sora mai mică la un master, la Cluj. Văzînd că merge bine, a început să-l aducă pe taică-su, să facă și el un ban. Îl lua pe șantiere cu el. Taică-su lucra ilegal, stînd șase luni pe an la el.
„Ce-mi spuneți dumneavoastră, de fapt, este că în România nu făceați nimic și în America aveți trei job-uri de n-aveți vreme să dormiți. Cum se poate așa ceva? Cum de erați așa, iertați-mă, leneș în România și sînteți așa harnic în America? Că tot dumneavoastră sînteți.“ N-a stat mult pe gînduri să-mi răspundă, semn că și el se întrebase cum de a fost posibil acest salt brusc de la lîncezeală la hiperactivitate: „Păi, aicea, cînd am început să muncesc, am putut vedea imediat diferența. Într-un an mi-am luat mașină. Era un hîrb vechi, fără aer condiționat și ruginit. Dar era mașina mea! În doi ani m-am mutat singur, în trei ani am început să trimit bani acasă – la început o sută de dolari, apoi două, apoi trei… În România, aveam un vecin care muncea. Era paznic. Păi, noi, care nu făceam nimic și stăteam pe ajutor, trăiam exact ca el, care muncea. Păi, dacă nu-i nici o diferență de trai între unul care muncește și unul care nu muncește, de ce să muncesc? În România, degeaba muncești, că nu se vede. Aici, se vede imediat. Și vezi imediat că, dacă muncești, aduni. Muncești mai mult, aduni mai mult…“
Povestea aceasta mă ajută să îmi gestionez temerile de cîte ori sînt pus în situația de a face ceva cu totul nou, ceva pentru care știu că nu sînt deloc pregătit să fac. Îmi spun că, dacă omul acela simplu a fost în stare să descopere în el, împins de împrejurări, hărnicia și chiar o anume etică a muncii pe care nici nu le bănuise înainte de trecerea oceanului, nu există motiv să nu descopăr și eu în mine resursele de a face ceea ce împrejurările îmi impun să fac. Este acesta un caz de „reinventare”? Poate că, luați de valul clișeului, mulți dintre dumneavoastră ar spune că da. Dar dacă ne gîndim mai bine, vedem că nu este cazul. Tînărul nu se reinventase, el doar răspunsese într-un mod corect schimbărilor majore de viață. Descoperise nu doar o lume nouă, ci și noi resurse în el însuși pe care, acum, le pusese la lucru. Nu avea încotro – vor spune unii. Și vor avea dreptate, căci toate cazurile de „reinventare” pe care le cunosc sînt așa: „reinventații” nu au încotro. Ceea ce nu înseamnă că la mijloc e vreo invenție a lor despre ei înșiși, ci doar o descoperire a unei latențe care exista acolo. De ce tînărul meu nu s-a apucat de furat, cum vor fi făcut alții în situația lui? De ce tînărul meu nu s-a reîntors în România? De ce nu a căutat să lenevească pe ici, pe colo în America, așa cum o făcuse toată viața lui în România? De ce a luat-o, ca să zic așa, pe drumul muncii și nu pe altul? Pentru că natura lui era, de fapt, una de om muncitor și harnic, doar că mediul în care a trăit nu i-a solicitat în nici un fel această parte a caracterului său. S-a reinventat? Nicidecum. S-a (re)găsit, doar. Tot ceea ce facem este deja în puterile noastre din moment ce facem. De n-ai fi putut, n-ai fi făcut. Nimic nu se reinventează, totul de (re)găsește.