„Niciodată prea bătrîni să facem pace cu familiile noastre“ - interviu cu psihiatrul Vlad STROESCU

Nu am mulți oameni în jurul meu care să aibă relații de familie line. Și mă gîndesc, în primul rînd, la cele dintre copii și părinți. Cît de mult ne urmăresc și pînă unde aceste legături emoționale neașezate?

Nu au cum să fie line. Pentru că familia, prin definiție dacă vreți, e făcută din oameni care au voie să te vadă așa cum ceilalți nu te văd, și cînd folosesc verbul „a vedea”, mă refer la adevărata vedere, cea care își străpunge și își schimbă obiectul, nu doar la privirea obiectivă sau cinematografică. Omul e făcut din straturi, un strat social-politicos, un strat mai relaxat, al prieteniei, unul mai intim, al familiei, unul al copilului din noi, unul secret, doar al nostru, și cîte și mai cîte. Sîntem precum Coșcei fără de moarte, din poveștile rusești, ne-am ascuns inima bine, ca să nu ne fie rănită, dar unii oameni se apropie mai mult de locul ei secret. Toate aceste măști stratificate ale omului (că tot ne e teamă de măști astăzi, de parcă am fi fost vreodată fără ele) sînt permeate și organizate de trei lucruri: frica, dragostea și oglinda. E o oglindă înăuntrul nostru, alcătuită din neuroni, cu care îi reflectăm pe cei din jur și creștem în noi imagini ale acestora, unele foarte vii și autonome, care rămîn cu noi, o vreme. Părinții, dintre toți, au privilegiul copleșitor de a ne „vedea” și influența, la început, în straturile noastre cele mai adînci. Mai tîrziu, putem să ne construim propria noastră cetate, în care părinții însă vor fi mereu musafiri aparte, cu drept de liberă circulație: chiar dacă am vrea cu orice preț să-i ținem afară (ceea ce, în sine, nu e semn bun), vor rămîne înăuntru imaginile lor, care vor fi cele mai vii și mai vocale personaje din toate cele care ne populează lumea interioară.

Sîntem vreodată prea tineri sau prea bătrîni să le rezolvăm?

Prea tineri, poate. Un copil poate fi mult prea vulnerabil în fața părinților. Și să depindă în totalitate de ajutorul altora. Să ne gîndim o clipă la cazurile extreme, de părinți abuzivi, sau ei înșiși bolnavi și incapabili să-și îngrijească copiii. Uneori, alți membri ai familiei, bunicii, de exemplu, mai preiau din sarcini, dar uneori și ei sînt depășiți. Bunicii nu ar trebui să fie părinți. În fine, pentru stat, care pretinde că ocrotește familia, al nostru lasă familiile complet singure în cele mai negre clipe. De asta, într-un fel, e bine să construim familii puternice, cu bunici, mătuși, veri, prieteni apropiați. Unui copil îi prinde bine să aibă cît mai multe relații sănătoase de atașament. Dar în zilele noastre, familiile sînt cel mai adesea doar nucleare. O familie nucleară poate fi fericită, dar, cînd ceva nu merge bine, cînd unul dintre părinți (sau singurul, după caz) devine o figură a fricii sau a neputinței, singurătatea devine dintr-o dată enormă, strigătoare la cer, și e doar cerul să o audă.

Dar nu sîntem niciodată prea bătrîni să facem pace cu familiile noastre. Sau să ne rupem de ele, dacă altfel nu se poate. Părinții noștri rămîn cu noi veșnic, dacă nu în formă fizică, în forma personajelor interioare autonome. Asta poate fi un lucru minunat, pentru că înseamnă că nu e niciodată prea tîrziu să vorbim cu ei și să înțelegem în ce măsură am devenit părinții noștri, le-am retrăit traumele și visele.

Problema cu familiile, în relațiile lor complicate, de cuplu, de rudenie, e că sînt lumi aparte. Planete mai mult sau mai puțin în derivă. Am întîlnit adesea oameni care, dacă în afara familiilor lor păreau relativ obișnuiți și adaptați, înăuntrul lor se comportau cvasi-delirant. Familiile își stabiliesc propriile legi și trebuie să avem grijă ca ele să fie bune de la început, pentru că e foarte greu să le mai încalci sau să te dezbari de ele.     

Poate fi „războiul” emoțional un fel de combustie sau un țap ispășitor pentru neîmplinirile și neașezările din viețile noastre?

Familia e un locul unde ne simțim acasă, confortabil. Din păcate, așa cum ne scoatem hainele „bune” și stăm într-unele mai puțin prezentabile, tot așa unii oameni renunță la frînele care îi fac să pară onorabili și echilibrați cînd sînt în afara casei. Pe scurt, dăm cel mai ușor în oamenii cu care ne simțim confortabil, în cei dragi. Uneori dăm în ei deși vina e a noastră, sau a șefului, sau a vieții nedrepte. Îmi pare rău că spun asta, dar familia e un tampon pentru un enorm rezervor de agresivitate care altfel ar răbufni pe stradă. Bănuiesc că societatea, în inteligența ei embrionară și instinctivă, știe asta și alienează familia, îi pune pereți, intervine cu greu acolo unde ar fi nevoie urgentă să intervină și să scoată la lumină ceva rău.

Cît de mult contează că sîntem, mulți dintre noi, copiii unor părinți care și-au trăit o bună bucată de timp în comunism?

Contează enorm. Am descoperit, în practica mea, cît de mare a fost trauma vieții în comunism și cît de puțin ne dăm încă seama de asta. Sînt studii care spun că trauma se transmite transgenerațional chiar și genetic, ne afectează codul ADN, dar chiar dacă nu ar fi stat așa lucrurile, copiii învață de la părinți cum să se poarte într-o lume ostilă. Învățăm de mici, automat, cu sistemul limbic și amigdala, iar lecțiile astea nu se uită niciodată. Să ne gîndim puțin ce lecții ne-a învățat comunismul, pe cînd eram mici: să ne fie frică, să nu avem încredere în nimeni, să știm că spațiul public nu ne aparține, să tăcem, să ne supunem și să urîm, să păstrăm aparențele cu orice preț, să nu ne gîndim la viitor, și lista e lungă. Totuși, unii dintre noi au fost norocoși și au avut părinți rezilienți, și au putut învăța și rezilența. Pentru părinții mei, o evadare din întuneric a fost limba franceză. Erau și sînt francofili, aveau acces la o bibliotecă întreagă de literatură în limba franceză, și eu am învățat franceza cînd eram foarte mic. Pentru mine, limba franceză a fost un element de reziliență, și cred că m-am făcut psihiatru tot ca reziliență. Pentru alții, sînt convins că au fost multe alte lucuri. Și pentru toată lumea, poveștile au fost și sînt o redută a rezistenței. Dacă ne-am gîndi mai des ce povești avem, dacă ne-am întreba mai des părinții despre poveștile lor, ne-am face bine mai repede.

Cînd încerci să repari greșelile trecutului, de unde începi?

Cred că de la poveste. Cînd trăim în prezent, vedem lucrurile ca prin ceață și nu știm prea bine care ne sînt resorturile, de ce izbucnim în plîns din senin sau de ce suportăm ceva ce e de nesuportat. În realitate, există întotdeauna o poveste cu cap și coadă, chiar dacă povestea aia e un labirint. Trebuie să facem lumină în propria poveste. Dar asta e greu de unul singur. De asta există psihoterapie, al cărei principiu, indiferent de școală sau dogmă, e simplu: un loc și un timp sigure, un om în care poți avea încredere să-i spui orice, fără să fii judecat, o privire din afară, neintoxicată de emoții și resentimente, o oglindă curată.

Ce fel de conștientizare trebuie să ai ca să faci pace cu trecutul de familie?

Conștientizarea propriei inocențe. Și abia apoi a propriei responsabilități. Eu am avut părinți buni, dar o învățătoare de o remarcabilă asprime, care nu se temea de pedepse corporale și de umilire în public ca metode educative. Eram deja om mare cînd m-a lovit revelația simplă că eram doar un copil și că nu meritam să fiu intimidat și umilit în felul ăla. Pînă atunci, „internalizasem” ideea că e ceva stricat la mine. Îmi dau seama acum și de realitatea complicată a acelor vremuri, de cît de mult se temea, probabil, acea învățătoare, care avea în clasă copii de oameni importanți ai sistemului comunist, dar și copii romi săraci și fără viitor, și copii „mijlocii”, neimportanți, ca mine. M-am dezvinovățit pe mine, și am dezvinovățit apoi toată acea lume cam patologică, pentru că trecutul nu mai poate face nimic pentru viitorul meu.   

Unele dintre marile greșeli emoționale sînt făcute cu cele mai bune intenții. Ce facem cu ele?

Ce să facem, decît să vorbim cît mai deschis, la nivel de societate, de școală? Cred că la asta ar folosi o bună educație sexuală, de exemplu, de care nu înțeleg deloc de ce se tem unii oameni. Și tot o bună educație ar trebui să ne elibereze de rolurile în care de distribuim singuri ca să facem față: rolul salvatorului, al sacrificatului, al bărbatului care nu are voie să se plîngă, al victimei și altele. De exemplu, încă e prevalentă ideea că trebuie să rămîi alături de un soț abuziv doar de dragul copilului. Da, divorțul e o traumă și pentru copil, dar e una cu început și sfîrșit clar, care se poate vindeca, spre deosebire de o traumă prelungă, de ani de zile, despre care nu se știe dacă va avea vreun deznodămînt. Oamenii mari trebuie să aleagă adesea între două rele, iar inacțiunea e frecvent cel mai mare rău, și e și ea o alegere…

De asemenea, cu fiecare ocazie care mi se oferă, spun că trebuie să ascultăm mai mult și să dăm sfaturi mai puțin. Putem face rău cu bune intenții doar dacă n-am ascultat suficient de mult și de bine.

Familiile fericite, știm de la Tolstoi, sînt cam toate la fel. Cele nefericite vin cu o cazuistică diversă. Se vorbește despre multiplicarea modelelor parentale în viața adultă. Cît de valabilă mai e această teorie?

E valabilă, pentru că, așa cum spuneam, din familie învățăm prima dată cum interacționăm cu ceilalți oameni. Și cred că asta ne definește ca persoane, pînă la urmă. Ce nu mai e valabil e felul în care autorii, psihologii și societatea postbelică învinovățeau neobosit părinții. Mi-aduc aminte de teoria „mamei frigider” ca etiologie a schizofreniei sau autismului. Într-o vreme în care omenirea simțea nevoia acută să se rupă de paternalismul asupritor al istoriei recente, teoriile astea au fost seducătoare și au făcut mult rău. Părintele abuziv e doar un caz particular al familiei nefericite, și chiar și acolo acel părinte are nevoie de ajutor. În toate celelalte cazuri, familia nefericită e o familie însingurată. Da, reproducem modelele patologice, am întîlnit familii cu patru generații de tați care își băteau copiii cu furie, dar cine știe unde e originea răului și ce rost practic are distribuirea vinovățiilor și a sentințelor?

Iar Tolstoi nu are dreptate decît parțial. Nefericirea generează ușor povești, avem nevoie de povești ca să facem față nefericirii. Dar nu cred că poveștile se termină unde începe fericirea, ca un fel de ocean amorf în care se varsă rîurile narative, dacă nu nimeresc în partea cealaltă, în neant... O familie cu adevărat fericită cu siguranță are o poveste extraordinară de spus. Reciproc, un psihiatru v-o spune, nefericirea e mereu o sărăcire, o recădere în aceleași cîteva șabloane ușor de recunoscut.

Mulți oameni nu se mai căsătoresc pentru că nu mai cred în familie. Iar unii dintre cei care au făcut-o, și mariajele lor s-au destrămat, nu înțeleg unde au greșit. Ce erodează în timp aceste povești de dragoste?

Dragostea nu trebuie confundată cu simplul atașament de care e în stare și un prunc. Nici cu acea nebunie bună, neurohormonală, a îndrăgostirii. Dragostea e matură, e o construcție consolidată în timp, rezistentă la eroziune, nu un castel de cărți de joc. În ideal. Dar uneori în dragoste primează cantitatea, intensitatea sentimentelor, și nu calitatea lor. Unii oameni confundă dragostea cu teama de abandon. Alteori, eroziunea internă e prea mare, presiunea externă a fost prea multă vreme reconvertită în furie internă. În fine, alteori, oamenii pur și simplu se schimbă, cresc și descoperă că cel de alături nu mai e omul despre care credeai că îți e destinat. Nu știu. Dar știu că despărțirea și desfacerea mariajului nu trebuie să fie o tragedie, nici o traumă imensă. Ne lipsește o educație a despărțirii, a divorțului, sîntem alăptați de mici cu basme cu prințese și prinți, mai tîrziu completăm dieta cu diverse prejudecăți și ajungem să nu știm cum să ne descurcăm în răscrucea despărțirii, pentru că absolut nimeni nu ne-a spus cum e și ce e de făcut.

Care sînt lucrurile pe care n-ar fi bine să le pierdem pe drum cînd vine vorba de legăturile de familie? Fie că e vorba de cupluri sau de părinți.

Cred că nu trebuie să uităm că părinții și soții au fost oameni înainte să fi fost părinți sau soți. Și să nu uităm să ne intereseze povestea părintelui sau a soțului, cine era el înainte, ce visa, ce își dorea, ce alți oameni a cunoscut. Mult prea mulți părinți mor fără ca copiii lor să îi fi cunoscut cu adevărat. Și dacă nu sîntem capabili de exercițiul ăsta de empatie față de oamenii cei mai apropiați, față de cine vom avea empatie? Oricum nu vom ști niciodată unele povești, pentru că sînt prea dureroase sau prea rușinoase. Măcar pe alea acceptabile să le luăm cu noi.

interviu realizat de Ana Maria SANDU

(Apărut în Dilema veche, nr. 866, 12-18 noiembrie 2020)