"Nici un preot nu îl conducea"

15 martie 2006   Tema săptămînii

SINGUR. Figura nu ne evocă singurătatea omenească a celui îndrăgostit, ci singurătatea "filosofică", iubirea-pasiune nefiind asumată azi de nici un sistem important de gîndire (de discurs). 1. Cum se numeşte individul care persistă într-o "eroare", împotriva a toţi şi a toate, "greşind" mereu, ca şi cum ar avea în faţa lui nemurirea? - i se spune eretic înverşunat. De la o iubire la alta, sau în mrejele aceleiaşi iubiri, mă "prăbuşesc" mereu într-o doctrină interioară pe care nimeni nu mi-o împărtăşeşte. Cînd corpul lui Werther este adus noaptea într-un colţ al cimitirului, sub cei doi tei (arborele cu mireasma uşoară a amintirii şi adormirii), "nici un preot nu îl conducea" (spune ultima frază a romanului). În Werther, religia nu condamnă numai sinucigaşul, ci şi, poate, îndrăgostitul, utopicul, declasatul, cel "legat" doar de sine, de nimeni altul. 2. În Banchetul, Eriximah constată cu ironie că a citit undeva un panegiric al sării, dar nimic despre Eros; cenzurat ca subiect de conversaţie, Eros devine, pentru mica societate a Banchetului, obiectul mesei sale rotunde: ca nişte intelectuali de azi, care acceptă să discute, împotriva curentului, tocmai despre Amor, şi nu despre politică, despre Dorinţa (erotică), şi nu despre Nevoia (socială). Excentricitatea conversaţiei vine din faptul că ea e sistematică: convivii nu încearcă să prezinte opinii dovedite sau rezultatele unor experienţe, ci o doctrină: pentru fiecare dintre ei, Eros este un sistem. Şi totuşi, azi nu există nici un sistem al iubirii; iar cele cîteva, care se ocupă în treacăt de îndrăgostitul zilelor noastre, nu îi rezervă nici un loc (poate doar unul devalorizat): degeaba apelează la limbajele primite, nici unul nu-i răspunde, cel mult doar ca să-l îndepărteze de la ceea ce îl atrage. Discursul creştin, dacă el mai există, îl îndeamnă la reprimare şi sublimare. Discursul psihanalitic (care, cel puţin, îi descrie situaţia) îl obligă la doliul propriului Imaginar. Iar discursul marxist nu dă nici un răspuns. Dacă mă încearcă dorinţa de a bate la aceste porţi pentru a mi se recunoaşte undeva (oriunde) "nebunia" ("adevărul" meu), ele se închid una după alta; iar aceste porţi închise mă înconjoară ca un zid de limbaj care mă îngroapă, mă apasă şi mă respinge - dacă nu cumva ajung la căinţă şi accept să "mă lepăd de X..." ("Am avut acest coşmar cu o fiinţă la care ţin mult; făcîndu-i-se rău pe stradă, ea cerea cu disperare un medicament; dar toată lumea trecea şi o refuza cu asprime, deşi eu mă agitam nebuneşte. Neliniştea acelei persoane se apropia de isterie, iar eu am început să-i fac reproşuri. Ceva mai tîrziu am înţeles că fiinţa aceea eram, bineînţeles, eu. Pe cine altcineva să visez? Recurgeam la toate limbajele (sistemele) ce treceau pe lîngă mine, dar, refuzat, imploram în gura mare, indecent, o filosofie care "să mă primească" - "să-mi dea adăpost". 3. Singurătatea îndrăgostitului nu este singurătatea unei fiinţe (iubirea se destăinuie, ea vorbeşte, se povesteşte), ci singurătatea sistemului: doar eu fac din ea un sistem (poate pentru că sînt redus întotdeauna la solipsismul discursului meu). Complicat paradox: pot fi auzit de toată lumea (iubirea vine din cărţi, dialectul său este comun), dar nu pot fi ascultat (acceptat "profetic") decît de indivizii care au acum şi exact acelaşi limbaj cu mine. Îndrăgostiţii, spune Alcibiade, sînt asemeni celor muşcaţi de năpîrcă: "Se spune că aceştia nu vor să destăinuie oricui ce au făptuit; ei nu vorbesc decît celor ce au suferit la fel. Pasămite, numai pe aceştia îi cred în stare să le-nţeleagă durerea şi să-i ierte, dacă în suferinţa lor au avut cutezanţa cine ştie căror fapte şi vorbe": sărmana ceată a "Răposaţilor nesătui", a Sinucigaşilor din dragoste (de cîte ori nu se sinucide oare acelaşi îndrăgostit?), cărora nici un mare limbaj (poate doar, pe alocuri, cel al vechiului Roman) nu le dă glas. 4. Asemeni misticului de odinioară, greu tolerat de vechea societate ecleziastică în care trăia, şi eu, îndrăgostitul, nici nu înfrunt, nici nu contest; pur şi simplu, nu dialoghez: cu aparatele puterii, gîndirii, ştiinţei, administraţiei etc.; nu sînt neapărat "depolitizat": devierea mea constă în aceea că nu sînt "excitat". În schimb, societatea mă supune unei ciudate refulări, pe faţă: fără cenzură, fără interdicţie: prin simpla suspendare a humanis, departe de cele lumeşti, printr-o tacită decizie de insignifianţă: nu intru în nici un repertoriu, în nici un azil. 5. De ce sînt singur: / "Toţi cu avutul lor, / numai eu cu sărăcia. / Par neştiutor, / căci mintea mi-e greoaie. / Toţi cu prorocirea lor, / doar eu cu bîjbîiala. / Toţi cu iscusinţa lor, / doar eu cu mintea-ncîlcită, / schimbătoare ca marea, uşoară ca adierea. / Toţi ajung la ţintă, / numai eu - nedumerit ca un ţăran. / Şi totuşi, asemănare n-am cu alţii. / Să sug al Mamei lapte-aş vrea din nou." (Tao Te King, XX, 85) ("Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit" în Romanul scriiturii , selecţie de texte şi traducere de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu, Editura Univers, 1987)

Mai multe