Nici o casă Vakulovski fără multe cărţi

2 septembrie 2020   Tema săptămînii

M-am născut pe 10 august, cînd părinţii încă erau studenţi la Filologie, iar de pe 1 septembrie începeau munca la şcoală – profi de limba şi literatura română (tata şi de desen). Primul an am locuit la bunici – ambii profesori la aceeaşi şcoală unde au muncit toată viaţa şi părinţii. Nu-mi amintesc nici o casă Vakulovski fără multe, multe cărţi. În studenţia lor chişinăuiană, părinţii au tot cumpărat cărţi, tata se ducea şi la Odessa, special pentru Librăria „Drujba”, unde erau aduse cărţi din tot spaţiul socialist, deci şi din România (atenţie, acţiunea are loc în URSS, anii ’70!). Aşa au adunat rîndul din spate al bibliotecii (cărţile stînd în mai multe rînduri, cum e şi în biblioteca mea), pentru că-n R.S.S. Moldovenească nu aveai dreptul să deţii cărţi ale scriitorilor români sau ale disidenţilor… „sovietici”. Căutînd în bibliotecă vreo cărticică pentru copii sau adolescenţi, găseam adesea volume de Soljeniţîn, Goma, Blaga, Stănescu, Arghezi, Rebreanu, Vîsoţki, de Sade, Pasternak, Zinoviev, Şalamov, Mandelştam; la un moment dat am descoperit chiar şi un samizdat cu Povestea poveştilor de Ion Creangă. În copilărie, bunica şi mama îmi citeau poveşti, bunicu’ îmi povestea, cu tata ne jucam de-a poezia în verandă şi cotrobăiam prin bibliotecă, unde-mi povestea ce cărţi i-au plăcut lui cînd era de vîrsta mea. Avem cărţi peste tot acasă, în toate camerele şi în podurile ambelor case, iar de cîţiva ani frate-meu a făcut şi din hol bibliotecă, pe ambii pereţi. Pînă să plec la facultate, în 1989, aveam în sat o librărie bună, unde mergeam destul de des, primeau cărţi bine alese, din care librarul îi punea mereu lui tata cîte un exemplar deoparte. Între timp se deschisese şi la Chişinău o librărie „Drujba”, exact ca aia din Odessa, unde mă așezam la rînd de pe la ora 6 – ne lăsau să intrăm în librărie doar pe primii zece, cînd deschideau uşa alergam pînă la raftul cu cărţi din România şi făceam cît de repede se poate o selecţie, să nu-i lăsăm pe cei de afară – mulţi dintre ei prieteni sau colegi de facultate – să aştepte prea mult. În perioada aceea, tata se abona la ediţii complete – de lux, de obicei, ale clasicilor ruşi şi ale clasicilor români, tot cartonate –, în trei exemplare, unul era pentru biblioteca lui, unul pentru mine şi unul pentru frate-meu. Şi amîndoi îmi scriau ce cărţi să le aduc cînd vin acasă (frate-meu mai voia şi casete cu tot felul de formaţii de care eu nici măcar nu auzisem – Offspring, Pantera, Slipkno etc.). Fiindcă în studenţie am stat prin cămine, duceam majoritatea cărţilor acasă, dar aveam mereu la mine cărţi de poezie, începînd cu Panorama poeziei universale contemporane de A.E. Baconsky, Atlas de sunete fundamentale (traduceri, prefaţă şi postfaţă de Ştefan Aug. Doinaş) şi, mai tîrziu, Antologie de poezie modernă. Poeţii moderni despre poezie de Romulus Bucur şi Al. Muşina, o antologie care ar trebui reeditată neapărat, fiindcă e extraordinar de bună şi utilă, dar a apărut la o editură inexistentă (Leka Brîncuş). Cînd am aterizat la doctorat, la Bucureşti, aveam în rucsac şi antologia asta.

Deşi am mizat pe Internet şi am făcut prima revistă web de cultură de limbă română, Tiuk, prefer şi acum să citesc cărţi în varianta tradiţională, hîrtioasă, nu pdf-uri sau eBook-uri. Tata zicea că el se luptă cu cărţile, căci după ce citea el o carte chiar se vedea pe acea carte că cineva s-a luptat cu ea. Eu sînt foarte delicat cu obiectul carte, dar şi mie îmi place să-mi însemnez pe margine cu creionul simplu şi-s foarte bucuros dacă la sfîrşitul cărţii rămîn cîteva pagini albe, pentru însemnări. Împrumut cărţi şi prietenilor, şi (aproape) necunoscuţilor, chiar dacă uneori nu le mai văd înapoi, deşi sînt cărţi cu autografe sau cu însemnările mele (din păcate, ştiu exact la cine-s acele cărţi). Acum cîţiva ani s-a mutat la noi în bloc o bucureşteancă, a venit să-şi trăiască bătrîneţea sub munte, la aer curat. A aflat că-s mare cititor şi m-a rugat să-i împrumut o carte, apoi alta, alta şi acum are un fel de abonament – cînd termină cartea, îi dau alta (cred c-a citit mai multe cărţi, numai din astea împrumutate sau dăruite de mine – şi-i dau numai cărţi faine –, decît mulţi filologi). Îmi plac mult şi audiobook-urile, merg pe jos spre serviciu şi înapoi spre casă ascultînd audiobook-uri, nu muzică, majoritatea în rusă, dar şi Humanitas Multimedia are audiobook-uri minunate, citite ori de autori, ori de super-actori – pe astea le ascultăm în maşină, cînd mergem la drum lung, cum a fost călătoria recentă în Delta Dunării sau cînd mergem spre casă, în Antoneştiul copilăriei, şi înapoi acasă, la Braşov, unde de mult nu mai avem loc de cărţi – nici la balcon, nici în hol, nici în dormitor. Într-o zi am făcut poze cărţilor pe care vreau să le citesc (nu pentru Facebook, pentru mine, le am într-un folder pe laptop şi cînd citesc cartea şterg poza) – la un moment dat mi-a venit să plîng, am citit toată viaţa şi mai am de citit foaaaaaarte multe cărţi… Asta îmi aminteşte de-o vorbă de-a lu’ bunicu’: „Omul cît trăieşte învaţă şi tot prost moare”.

Mihail Vakulovski este scriitor, traducător și librar.

Mai multe