Ni s-au terminat bătrînii

14 mai 2009   Tema săptămînii

Pe vremea cînd mă ocupam de imaginarul copilăriei, eram fascinată de reprezentările de secol XIX ale vîrstelor omeneşti, pe treptele unei scări simbolice. În majoritatea gravurilor pe care le-am putut consulta, în prima jumătate a vieţii omul urca patru trepte, şi ajungea la maximum de putere pe treapta a cincea; apoi cobora, din ce în ce mai încovoiat, în baston şi apoi în cîrje, ultimele patru trepte. Era frustrant pentru cercetătorul copilăriei, dar simptomatic pentru mentalitatea vremii, faptul că nu exista nici o treaptă destinată micii copilării, dar existau în schimb patru trepte destinate diferitelor etape ale bătrîneţii. În mod cutremurător, dedesubtul primei trepte a vieţii apărea un pătuţ de copil, la fel cum, simetric, dedesubtul ultimei trepte apărea un pat mare în care se lăfăia moartea. Aşadar, cu doar două secole în urmă, pentru cultura savantă a oraşului, bătrîneţea constituia o întreagă jumătate din viaţa omului, perioadă nicidecum ruşinoasă, chiar dacă din ce în ce mai fragilă. Mă întreb cum s-a ajuns în mai puţin de două secole la dispariţia din lume a bătrîneţii " prin eufemizare " sau cum s-a ajuns în România de la cine n-are bătrîni, să-şi cumpere, la te caută moartea pe-acasă, tataie! Cine are bătrîni e mai bogat. Bunica Irinei, Caterina, se făcuse tot mai puţină la bătrîneţe, avea dureri reumatice cumplite, iar picioarele îi deveniseră de nefolosit. În schimb, mintea, dar mai ales limba, îi rămăseseră tinere şi ascuţite. În fiecare dimineaţă, Caterina se gătea, se pieptăna şi se farda şi apoi era aşezată de către ai ei pe canapeaua din mijlocul casei, de unde putea controla totul. Irina şi-o amintea ca pe o păpuşă de divan, cu fusta rotund aranjată în jurul trupului, arătînd nemulţumită cu degetul deformat de gută către lucrurile care nu mergeau cum trebuie în gospodărie, corectîndu-şi şi admonestîndu-şi toţi membrii familiei. Şi nimeni nu îndrăznea să o bombăne cu voce tare, pentru că îi simţeau forţa pe care i-o conferea bătrîneţea. Cine n-are e mai sărac. Într-un supermarket, o doamnă în vîrstă cu fiica ei fac cumpărături. O angajată care încearcă să aşeze marfa pe raft o roagă pe tînără să aibă grijă de a bătrînă, să nu se împiedice în ambalajele de carton. Asta provoacă din partea fiicei un discurs indignat despre insulte şi despre limbajul jignitor al tinerilor din ziua de azi; cum poţi spune despre cineva că e bătrîn, cînd are doar 80 de ani! Mă uit în coşul de cumpărături alimentare: cam multe pliculeţe viu colorate... Cine a avut bătrîni i-a pierdut. În cartierul meu, pînă acum vreo cîţiva ani, mai existau bătrîni. Înainte ca pe stradă sau în apartamente să locuiască persoane de vîrsta a treia, toţi vecinii îi cunoşteau pe bătrîneii despre care vreau să povestesc. Îi observam ori de cîte ori se plimbau pe stradă ţinîndu-se de mînă. El " foarte înalt şi slab, ea " scundă şi mult mai sprintenă. El era adus de spate destul cît să îi poată vorbi ei lîngă ureche. Nimeni nu ştia exact în ce imobil locuiesc, dar ştiam că ne sînt vecini şi cu toţii ne opream din vorbă, zîmbind la vederea lor. Plutea între cei doi bătrînei un abur de tandreţe, iar în urma lor " speranţa că putem îmbătrîni cu toţii la fel. Întîlnirea cu cei doi, cu bătrîneii, îndemna la visare şi la scenarii optimiste. Datorită lor, îţi doreai să ajungi odată bătrîn şi nu, ferească Dumnezeu, la a doua sau la a treia tinereţe. Într-o zi a apărut pe stradă el singur şi de atunci l-am văzut din ce în ce mai rar; de fapt, uneori vecinii se întreabă dacă o mai fi în viaţă. Odată cu ei, pare că însuşi cuvîntul bătrîn a ieşit din vocabularul conversaţiei de cartier. Scara vîrstelor cu capul în jos. Dacă cineva şi-ar mai bate capul să imagineze astăzi viaţa omului pe treptele unei scări, ea ar fi reprezentată de un parcurs exclusiv urcător şi în permanent progres, de la o copilărie intrauterină savant asistată, spre o mereu mai multiplicată tinereţe " a doua, a treia, un mare buchet de ghiocei. Conform acestui tipar impus de corectitudinea globală, în penthouse-ul simbolic, omul îşi trăieşte o finală copilărie, absurdă, inutilă şi monstruoasă. Mă gîndesc cum ar fi dacă din icoane ne-ar privi nişte sfinţi de vîrsta a treia...

Mai multe