„Nevoia să fim un pic răsfăţate“ - interviu cu Antoaneta RALIAN

4 februarie 2015   Tema săptămînii

Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, curtoazie şi cavalerism?  

Aţi intrat direct în subiect? Eu voiam să spun că mă bucur să fiu un exponat în „Bazarul“ Iaromirei Popovici. Asta este o formulă de curtoazie: dar nu-i de curtoazie, că e sinceră. Sînt persoane care încep cu elogii clişeizate, care nu pot să spun că-mi fac plăcere, nu mă pot opri să nu văd în ele un ferpar, un discurs funerar avant la lettre. 

Astăzi, în secolul 21, înseamnă ce-au însemnat pe vremuri patefoanele alea cu pîlnie, la care ascultau bunicii şi la care tenorii se auzeau behăit şi sacadat, dar erau ceva extraordinar, la vremea aceea. Asta e viziunea mea despre cavalerism şi curtoazie în zilele noastre. Adică sînt nişte elemente pe care le consider cvasidispărute. Că mai există nişte urme, nişte sechele, pe ici, pe colo... E plăcut cînd le recunoşti, dar sînt atît de rare şi de înecate în mîrlănia care ne înconjoară... Cînd le descoperi, sînt o rara avis, şi-mi fac o plăcere extraordinară. 

Cum erau în Romanul de odinioară, oraşul în care aţi copilărit? 

Erau cu totul altfel. În anii ăia – Belle Époque, între cele două războaie –, erau valori în care credeai. Pe de altă parte, curtoazia merge, pe undeva, mînă-n mînă cu ipocrizia. Cu minciunile convenţionale. Mama mea, aşa cum am mai spus, avea o carte la care ţinea mult:

de Max Nordau. Atunci mi se păreau cum nu trebuie, ştiam că n-aveam voie să minţim. Astăzi, totuşi, îmi dau seama că minciunile convenţionale ne fac, totuşi, plăcere: cînd îţi spune cineva că arăţi bine şi nu-ţi arăţi vîrsta, de pildă, ştiu că e o minciună convenţională, contrazisă de oglindă, dar îmi face plăcere. 

Ce gesturi concrete de curtoazie şi cavalerism făceau bărbaţii pentru femei?  

Totdeauna îmi plăcea, cînd m-aşezam la masă, ca bărbatul să-mi ţină scaunul, să mă ajute să mă aşez. Cînd intram într-un restaurant, să păşească el întîi, să-mi deschidă uşa, să mă lase să intru eu. Îmi plăcea să-mi ţină paltonul sau pardesiul. Apropo de asta, am auzit pe cineva astăzi zicînd: „De ce să-i ţin paltonul, ce, e handicapată?“ Se săruta şi mîna, unii doar mimau sărutul mîinii, alţii chiar sărutau, şi exista formula „Sărut mîna“. Nu mă deranja, mă deranjează cînd mi se spune „mamaie“... Asta e anticurtoazie, la polul opus al curtoaziei... 

Exista formula salutului: cu mai multe gradaţii, doar cu un deget la borul pălăriei, mergîndu-se pînă la

: scoteai pălăria şi te înclinai în faţa unei femei. O uşoară plecăciune în faţa femeii. Era un semn de respect şi de consideraţie. Am cunoscut, însă, şi excese: aveam o prietenă care, la un moment dat, a fost logodită cu un tînăr medic. 

Iubitul o conducea întotdeauna cu liftul. A rupt logodna pentru că iubitul, pe parcursul celor opt etaje, nu-şi scotea pălăria. Mi s-a părut o aberaţie. Or, astăzi îi văd pe bărbaţi cu pălăria peste tot, mănîncă, se plimbă, fac şi dragoste cu pălăria pe cap... 

Pe de altă parte, eu nu sînt o paseistă, nu idealizez şi nu idilizez trecutul. Îmi dau seama că, de ani şi ani, noi, femeile, am combătut pentru egalitate, pentru emancipare, în muncă, în salarii. Şi totuşi, în această egalitate, simţim şi nevoia să fim un pic răsfăţate. Poate că-i un atavism, pentru că din moşi-strămoşi femeia era inferioară bărbatului, ocrotită de el. Nu mai există, cel puţin în societatea noastră, femeia-sclavă, dar poate că a rămas pe undeva dorinţa de ocrotire. Asta înseamnă, pe undeva, să fii subalterna unui bărbat. Eu, de pildă, simt nevoia asta şi am avut-o toată viaţa.  

Aţi fost ocrotită de soţul dvs.? 

Am avut mare noroc în viaţă, am fost întîi foarte răsfăţată de părinţi, poate prea răsfăţată. Şi apoi livrată din mîinile ocrotitoare ale mamei în cele ale unui soţ pe care providenţa, Dumnezeu, întîmplarea l-au făcut să fie şi el foarte cavaleros. Cîteodată mă şi enerva, că era prea de tot. Dau un exemplu: cînd mergeam împreună la cumpărături, ne întorceam cu patru-cinci sacoşe. El ţinea toate sacoşele, deşi era şi el suferind, nu mă lăsa s-o ţin nici pe cea mai uşoară. Pentru nimic în lume nu ar fi acceptat aşa ceva. Îi spuneam, uneori, că e de pe vremea lui Pazvante... După mine însămi, era următorul meu critic şi cititor. Eram aproape contopiţi, era un fel de

al meu. M-a sprijinit tot timpul în ceea ce făceam, bineînţeles, şi, mai ales, spre deosebire de alţi bărbaţi, mă scutea, pe cît putea, de munca cealaltă a femeii, cea casnică. Şi asta e o formă de cavalerism şi curtoazie. Şi mai era ceva care făcea din el arhetipul cavalerului: îmi aducea tot timpul flori, fără vreo ocazie anume, cam o dată pe săptămînă, mereu altele, în funcţie de anotimp... 

Care era... ritualul cînd un bărbat făcea curte unei femei?

Era diferit de la caz la caz. Acum, intri direct în pat cînd faci cunoştinţă cu o femeie. Atunci, totul era gradat, romantic. Eu sînt o romanţioasă, deşi nu vreau, deşi lupt împotriva sentimentalismului. Fetelor le stătea bine să fie timide şi ruşinoase şi să roşească (deşi eu niciodată nu am roşit...). În cazul meu, pentru că eram o livrescă, şi în orăşelul ăla al meu, mă consideram cultă, porneam de la ce citeam, de la ce ascultam. Constatam că ne plăceau aceleaşi cărţi, aceleaşi muzici... Treptat, se crea întîi o apropiere spirituală, apoi evolua spre mici atingeri – îţi lua mîna, îţi săruta mîna, îţi ţinea mîna la cinematograf. Apoi se trecea la primul sărut... 

Azi, dragostea a căpătat o altă valoare. Eu nu sînt o puritană, nu uitaţi că sînt traducătoarea lui Henry Miller, dar cred că se pune prea mult accent pe sex, prea multă pondere pe sex şi prea puţină pe apropierea spirituală, pe empatie. Totuşi, într-o relaţie contează simpatia, empatia, afecţiunea, o legătură caldă, spirituală, şi altceva decît carnea... Astăzi, imediat „te fac un divan“ – sînt şi nişte expresii oribile, care-ţi zgîrie timpanul... Dar eu sînt o doamnă vetustă, desuetă, cu unele sechele romantice, împotriva cărora lupt... Încerc, cît pot, să mă adaptez, deşi unele lucruri zgîrie direct... 

Cum era privit, atunci, sexul înainte de căsătorie?  

Vai de mine, ar fi fost o erezie. Dar erezia asta se întîmpla de cînd lumea şi pămîntul, de pe vremea crinolinelor... Ca şi adulterul, care astăzi e mult liberalizat, nimeni nu se mai sinchiseşte foarte tare. Islamiştii ăştia de care ne-am ocupat atît de mult în ultimul timp au haremuri, de ce să nu aibă şi bărbaţii noştri cîte o amantă? Dar eu am avut o căsătorie de 60 de ani şi, în aceşti 60 de ani, nu mi-ar fi convenit să ştiu că soţul meu ar fi avut o amantă. Nu ştiu dacă a avut sau nu, dar nu m-a făcut să simt lucrul ăsta în nici un fel. Sigur că mici derapaje, în 60 de ani, există, inevitabil, dar cu întoarceri pocăite la matcă... 

Care era tipicul cînd un băiat scotea o fată în oraş? Cine plătea?

Erai invitată, ţi se plătea, dar asta intra în normalul lucrurilor. Dacă n-avea bani, nu te invita. Era şi urît să scoţi tu din poşetă şi să plăteşti consumaţia. Poate că e mai sănătos să se plătească pe din două, cum se mai întîmplă astăzi, dintr-un punct de vedere, pentru că te simţi egală, nu simţi supuşenia femeii... 

pattern

Exista un „pînă la“, care azi nu mai există. Poate că e mai bine azi, cînd totul se întîmplă de la început, cei doi ştiu dacă se potrivesc şi nu ajung la divorţuri... Prima mea dragoste a coincis cu războiul şi mi-a diminuat toate persecuţiile şi privaţiunile de atunci. Pe undeva, priveam totul ca printr-un voal. A fost o dragoste tragică, pentru că erau războiul, bombardamentele – pe de o parte, citeam Proust în cameră şi, pe de alta, ascultam bombele în pivniţă. Erau şi persecuţiile etnice, nu ştiam ce va fi. Trăiam o dragoste foarte romantică, dar cu limitele ei. Desigur, ne sărutam, ne îmbrăţişam, nu ştiu dacă era sănătos să ne inhibăm nevoile fizice... Poate e mai sănătos astăzi, dar e mult prea direct... E nevoie de un preambul, de o cunoaştere reciprocă. Care nu se poate face decît ante-căsătorie, şi chiar ante... pat, ante-relaţii sexuale.  

Cum priviţi prezentul?  

Citesc cu religiozitate presa, sînt la curent cu toate ştirile, trebuie să mă adaptez, nu vreau să fiu o semianchilozată, o bătrînică ramolită care trăieşte în trecut. Trebuie să te adaptezi prezentului, chiar dacă prezentul ăsta ţi se pare uneori foarte urît, mai ales cînd îl compari cu La Belle Époque.  

Antoaneta Ralian este cel mai productiv şi mai apreciat traducător român din engleză. A semnat peste 120 de traduceri din autori prestigioşi. 

a consemnat Iaromira POPOVICI  

Foto: J.C. Leyendecker

Mai multe