Nevoia de onoare

De ce un Dosar despre onoare? Simplu. Mai întîi, pentru că mi se pare că trăim vremuri fără prea multă onoare sau în care, cel puțin în spațiul public, onoarea nu mai e neapărat o valoare la care ne raportăm.

Ce e, pînă la urmă, onoarea? Dacă e să reproducem cîteva din sensurile din DEX, iată: „Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste. Reputație, prestigiu, faimă, vază. Mîndrie (…). Prețuire deosebită, considerație, respect, stimă.“ O noțiune morală complexă, un amestec de virtuți morale și atitudini private (integritate, demnitate, cinste) cu unele ce țin de sfera publică (reputație, prestigiu, faimă, vază). Tocmai intersecția asta dintre privat și public e cea care caracterizează onoarea: reducînd lucrurile, am putea spune că onoarea e reflectarea felului cum ești în cel în care te văd ceilalți. Dar o reflectare reală, nu trucată: tu, ca individ, ești cum trebuie, și asta se oglindește și în modul în care ești ca cetățean, ca membru al unei comunități, al societății.

Or, la noi, în perioada comunistă, a fost destul de complicat ca reflectarea asta să fie reală: societatea ne-a învățat că, dacă vrem să supraviețuim, trebuie să mințim și să-i facem pe ceilalți (statul socialist opresiv) să ne vadă altfel decît sîntem în realitate. Dacă nu, riscam să ajungem la pușcărie, în vremurile crîncene, sau cel puțin să nu putem avea o carieră. Disonanța dintre cele două s-a perpetuat în zilele noastre, motivația schimbîndu-se: nu mai e una ideologică, ci economică, materială și de putere. Mă prefac, în spațiul public, că sînt altceva decît sînt în realitate, și așa îmi păstrez puterea și privilegiile. Mă prefac un om de onoare, dar de fapt sînt corupt. Și pentru asta, ceilalți concetățeni ai mei, deja pervertiți și ei moral, nu mă disprețuiesc, ci chiar, cel puțin o parte a lor, mă admiră.

Desigur că nimic din toate astea nu se poate generaliza. Sînt printre noi, și vor fi mereu, destui oameni de onoare, care nu și-ar călca cuvîntul dat cu prețul sănătății și al liniștii lor. Sînt destui care, încă, ar apăra onoarea femeilor lor (deși, e adevărat, în zilele noastre ele și-o apără destul de bine și singure, și totuși…), dar nu chiar într-un duel. Nu chiar cu prețul vieții.

Căci onoarea – și apărarea ei – nu a fost întotdeauna aproape de rațiune și de lege. Chiar astăzi, în unele comunități și culturi, aceasta poate duce inclusiv la crimă.

Dar mai multe despre toate acestea în Dosarul de față (fără vreo pretenție de a epuiza subiectul). Și dacă ar fi să trag vreo concluzie: avem în continuare, cu siguranță, nevoie de onoare, atunci cînd nu ajunge la exagerări, nu generează violență și nu e în opoziție cu legea (justă). 

Ilustraţie de Ion BARBU