Nevoia de celulă

"Criză" - de cîte ori aud acest cuvînt îmi vine în minte replica generalului Quesnot, şeful statului major francez de la începutul anilor '90. Rugat să definească starea de criză, generalul a răspuns: "Există o criză atunci cînd la Quai d'Orsay se reuneşte celula cu acest nume". Şi la noi există obiceiul de a răspunde oricărei crize cu o celulă. Şi la noi există mereu suspiciunea că, în efortul ei de gestionare, celula mai degrabă amplifică criza. Iar dacă ne uităm des la OTV, ajungem la concluzia că celula însăşi a provocat deliberat criza, în scopul unei diversiuni abile care ni se explică imediat, stai să vezi... Inundaţii, secete, răpiri, atacuri teroriste într-o ţară în care se află ceva turişti români, orice eveniment cu titluri în prima pagină a ziarelor, cuprinzînd cuvîntul "criză", produce, automat, şi în trupul de moluscă absurdă şi imprecisă al administraţiei noastre, o celulă. De criză, bineînţeles. Şi e de înţeles, pentru că celula prezintă cîteva mari avantaje. Întîi, celula este ceva suficient de enigmatic ca să dea cetăţeanului, alegător din cînd în cînd, impresia că "statul se ocupă". N-are importanţă cum e celula de fapt, important e să se spună, din prima secundă, că s-a constituit undeva - în prima fază, oriunde - o celulă. Ştiu un minister care face celule de criză cam o dată la două luni. Acolo, celula de criză este un om la un telefon; omul acela stătea oricum la telefonul acela, în virtutea regulamentelor interioare ale ministerului. Atîta doar, omul care se cheamă, să zicem, "de permanenţă", la vremuri calme, devine, la un caz furtunos, "o celulă". Dar asta nu are nici o importanţă. Important este că poporul ştie că acolo, la minister, e o celulă. Apoi, celula mai are avantajul că e flexibilă - fiind mică, faci ce vrei cu ea. În cazul răpirii jurnaliştilor în Irak, după lege, CSAT era structura nu doar competentă, ci obligată să gestioneze criza şi să ia deciziile. Totuşi, dl Băsescu a constituit o celulă de criză la Cotroceni. Instituţional, celula era diferită de CSAT, deşi aproape toţi cei care compuneau celula erau şi membri ai CSAT. În plus, celula e atît de uşurică, încît se poate muta repede. Dacă vă mai amintiţi, această celulă s-a plimbat: în primele ore după răpire am fost anunţaţi că e la MAE, apoi, în zorii zilei următoare, celula s-a mutat la Guvern şi, în fine, spre prînz, celula s-a instalat, definitiv, la Cotroceni. Celula mai are avantajul că dă impresia unei competenţe concentrate. Asta e foarte util într-o ţară în care toată lumea se pricepe la orice şi neaveniţii îşi dau mîna cu politicienii aerieni ca să bată cîmpii. Aţi văzut acea emisiune a dlui Tabără din timpul inundaţiilor, în care vorbea cu dl Roman şi cu dl Maior despre "starea de necesitate" şi alte stări? Dacă da, înţelegeţi exact ce vreau să spun... Dar, poate cel mai benefic efect al unei celule de criză este cel terapeutic. Orice criză zgîndăre glanda noastră apocaliptică şi ni se face rău de la stomac de lumea asta. Atunci, celula-i ca pilula. Aflînd că celula e constituită şi lucrează, ne mai echilibrăm un pic, într-o inerţie greu controlabilă, ca omul care se agaţă de bare cînd frînează brusc autobuzul. Asta, desigur, pînă cînd citim ziarele de a doua zi, în care apar primele mari semne de întrebare cu privire la competenţa şi buna-credinţă a celulei. Dacă aş fi pus să definesc o criză, aş spune că, la noi, criza este acea întîmplare pe care presa o numeşte ca atare pe prima pagină. Se ceartă două precupeţe pe scările Guvernului, e criză la Palatul Victoria. Comunică dl Năstase suprarenal, e criză la PSD (sau e criză cînd nu mai comunică, nu mai ştiu exact). Trînteşte unul uşa într-un minister, e criză. Pierdem calificarea la un campionat mondial, e criză. Dar toate astea îmi par manifestări ale unei crize mari şi cuprinzătoare, "de sistem", care se întinde leneşă peste toată istoria noastră, diagnosticată cît se poate de clar acum un veac şi ceva. Ia să-l ascultăm pe Nae. Cum, care Nae? Amicul. "Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv. nu ştiţi, care, mă-nţelegi, statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sînt prost, înţeleg şi eu atîta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, cînd te gîndeşti, te-apucă groaza monşer, groaza!..." Cred că avem nevoie de o celulă de criză care să gestioneze eternitatea noastră. Propun să o conducă dl Caragiale.