Nesimţire made in USA

„Fii atent la ăsta“ – i-am spus tatălui meu la ieşirea din restaurant, arătînd spre un domn gras care luase o scobitoare în gură şi ieşise cu ea din local arborînd o mutră mulţumită de om sătul. „Chiar aşa, umblă ăştia aici cu scobitorile-n gură?“ – l-am întrebat eu în continuare, nedumerit că în Fargo, Dakota de Nord nu toţi oamenii erau chiar aşa de civilizaţi pe cît păreau la prima vedere. Tatăl meu venise în America cu cinci ani înaintea mea, iar eu de-abia aterizasem. Aveam tendinţa să mă uit la orice american întîlnit pe drum cu admiraţie de parcă ar fi avut o aură în jurul capului. Scobitoarea din gura gentleman-ului cu pricina nu se potrivea cu stereotipul din mintea mea. A fost primul meu „şoc“ cultural la contactul cu „floarea Midwest-ului“. Asta se întîmpla acum 20 de ani.

De-atunci m-am dat pe brazdă. Şi nu în sensul că m-am apucat şi eu să merg prin oraş cu scobitoarea între dinţi. Pur şi simplu, aureolele pe care cu atîta naivitate le atribuisem concetăţenilor mei, au dispărut. Tatăl meu îmi explicase că scobitorile erau un fel de trataţie de după masă, aşa cum sînt bomboanele de mentă sau pastilele de ciocolată servite odată cu nota de plată. Scobitorile din restaurante sînt îmbibate cu aromă de scorţişoară şi le poţi ţine în gură şi o jumătate de oră că nu se duce gustul. Totuşi, mi-a venit greu să accept acest obicei. Şi acum, cînd îi văd pe unii cum se plimbă prin mall sau pe stradă cu scobitorile lor, nu mă abţin să nu zic în sinea mea: „ce nesimţiţi!“. Aromate sau nu, scobitorile sînt o modă specifică doar zonei. Tot aşa de specific, dar ceva mai răspîndit este şi obiceiul de a nu te îmbrăca adecvat pentru diferite ocazii. Odată am văzut la un spectacol de balet că doamna de lîngă mine venise încălţată cu cizme de cauciuc. La o nuntă, de fapt la masa dată după ceremonia religioasă, Randy, soţul unei prietene, a venit îmbrăcat în pantaloni scurţi şi în tricou, în timp ce majoritatea persoanelor prezente, inclusiv nevastă-sa, erau îmbrăcate de gală. În timp ce bea o bere (şi rîgîia discret) mi-a spus că-i place cravata mea. Ce era să-i răspund? Am zis şi eu ceva de genul „Randy, cred că aş fi fost şi eu mai confortabil în tricou, ca tine“. Altădată, la o alimentară, am dat peste o tipă în pantaloni de pijama şi încălţată cu nişte bocanci cu patru numere mai mari. Arăta ca şi cum s-ar fi repezit de-acasă într-o grabă nebună să cumpere corn-flakes şi a pus pe ea ce-a găsit la îndemînă. Sînt sigur că exact aşa se şi întîmplase. De fapt, într-una dintre reclamele la cafea de la televizor, apar doamne care vin la alimentară în zori de zi aşa cum le-a găsit sculatul din pat, să-şi umple ceaşca cu cafea direct de pe raft. Tipa asta era mai tare decît alea din reclamă, ea venise de cu seara să-şi asigure breakfast-ul.

Scobitorile între dinţi, ţinutele delăsătoare, chiar gesturile şi atitudinile pălesc în topul nesimţirii în comparaţie cu experienţele de pe şosele. Băgatul în faţă, virajele făcute fără a semnaliza, forţarea stopurilor încep să aibă efecte asupra stării de calm şi pace care îi caracterizează pe cetăţenii Midwest-ului. Iar pe cît te apropii de marile oraşe de pe Coasta de Est, pe atît trebuie să faci faţă unor surprize şi mai neplăcute: claxoane, invective, frîne bruşte, intimidări. Nici unul dintre oraşele pe care le-am vizitat de cînd sînt aici nu se compară însă cu Boston-ul. Am fost acolo pentru trei-patru zile la o convenţie şi am fost uluit de felul de-a fi al localnicilor. Nici urmă de scobitori afişate între dinţi, ţinutele de oraş erau în majoritate impecabile, iar împrejurimile – de o frumuseţe cultivată. Peste această urbe americană atît de veche plutea însă o nesimţire rece şi perfidă. De altfel, în marile aglomerări urbane, lumea tinde să fie mai nepăsătoare, mai egoistă şi mai rea, ilustrînd observaţia lui Jean Paul Sartre că „infernul sînt ceilalţi“. Cum ştiam că marea majoritate a bostonienilor sînt avocaţi, nici nu m-am mirat. În America, avocaţii fac bani grei exploatînd nesimţirea. Cîştigă şi împart cu tine un milion de dolari numai dacă ţi-ai vărsat cafea fierbinte pe pantaloni la McDonald’s.

Chiar a doua zi am văzut o scenă grăitoare cu un tinerel care a oprit un taxi la stop în centrul Bostonului. În cele cîteva secunde cîte i-au trebuit să se instaleze pe bancheta din spate, la semafor s-a făcut culoarea verde şi o doamnă elegantă dintr-o maşină enormă care venea tare din urmă a frînat scurt şi s-a pus instantaneu pe claxonat şi urlat. Tînărul a săltat mîna şi i-a arătat degetul mijlociu doamnei. Apoi ambele maşini au pornit în trombă.

Tineretul american, cel care vine acum din urmă, este lipsit de o educaţie solidă. Mai e şi victimizat psihic de tehnologia prin care interacţionează cu societatea în detrimentul socializării. Pare a fi predispus la nesimţire mai mult decît alte generaţii. O mulţime de tineri americani, pe cît de aroganţi, pe atît de ignoranţi, de la vedete pînă la simpli turişti, au redefinit stereotipul yankeului modern în Europa. Dar nici nu-i nevoie să călătoreşti ca să ai de-a face cu ei. Nu de puţine ori mi s-a întîmplat să primesc telefon acasă. Cînd răspund, vocea de la celălalt capăt al firului (mereu o voce de teenager) întreabă direct şi tăios: „who’s this?“. Înţeleg că probabil a greşit numărul, dar nici „hello“, nici nimic, şi cum poate să mă întrebe cine sînt, cînd chiar el a sunat? De regulă întreb şi eu cine e şi o ţinem aşa pînă cedează unul din noi. Alteori doar închid telefonul.

Cel mai enervant este însă atunci cînd telefonul sună şi cînd ridici receptorul, auzi un mesaj automat de la o firmă care încearcă să-ţi vîndă ceva. Sentimentul că cineva fără chip te consideră un hamster dresat, care o să stea răbdător să asculte un mesaj înregistrat, este revoltător! Sînt convins că cine a avut ideea asta ţine şi acum între dinţi o scobitoare mare cu aromă de scorţişoară.