Nepoţi queer, bunici (ne)înţelegători

De cîteva luni deja, mă uit la Neveste disperate. Nu e cel mai profund serial, dar, poate fără să vrea, mi-a pus cîteva întrebări despre relația dintre tineri și bătrîni. Prin niște situații exagerate, care se vor ori foarte comice ori foarte dramatice, serialul m-a îngrijorat cumva.

M-a făcut să mă gîndesc la cum tratăm bătrînii – și la distanțarea între tineri și bătrîni într-o familie. Pare, de multe ori, că, odată ce ajung la o anumită vîrstă, oamenii sînt mai puțin demni de a fi luați în serios și devin mai mult o obligație decît un membru semnificativ al familiei. De la asta am ajuns la comunitatea LGBT și la cum, de multe ori, considerăm bă-trî-nii un fel de pericol care trebuie dat la o parte în fața libertăților sexuale. Din zecile de discuții avute despre coming out, am văzut că nu e deloc rar ca oamenii să-mi spună că nu le vor spune bunicilor lor despre orientarea sexuală, din mai multe motive. Întîi, ca să îi protejeze: dacă fac un atac de cord? Dacă se îngrijorează prea tare? Sînt bătrîni și sensibili, doar. Apoi, fiindcă oamenii sînt siguri că reacția lor va fi pe deplin conservatoare, că nu îi vor înțelege, că vor fi violenți. În final, fiindcă bătrînii nu contează așa de mult: fiindcă ei sînt o generație care va dispărea încet: nu le trebuie lor să știe.

Evident, frica de a le spune celor mai în vîrstă poate fi, de multe ori, întemeiată: mulți nu au avut acces la informații despre comunitatea queer, mulți au trăit mare parte din viață pe vremea cînd să fii gay era ilegal, multora poate să le fie greu să înțeleagă. În același timp, realizez acum cît de crudă e excluderea lor din viețile respectivilor tineri pe motiv că nu ar mai conta și că trebuie să așteptăm ca bătrînii să moară pentru ca percepțiile să se schimbe. E un fel de excludere reciprocă: se presupune că bătrînii exclud dialogul cu oamenii gay, iar tinerii gay exclud dialogul cu bătrînii pe tema asta. O excludere a oricărui schimb de idei.

Pe lîngă faptul că, nevorbind despre asta, nu se pot schimba nicio-dată percepțiile unui grup față de celălalt, distanța asta dintre queer și o persoană mai în vîrstă înseamnă că uităm și că există, în mod clar, persoane gay de vîrsta a treia. Am scris acum ceva timp, în SUB25, cum, într-un Uber, un bărbat de vreo 60 de ani mi-a făcut avansuri sexuale, moment în care am rea-lizat cît de puțin mă așteptam de la un om de vîrsta lui să aibă o atracție față de alți bărbați: că reacția pentru care eram pregătit era homofobia, nu atracția lui față de mine. Partea bună a lucrurilor e că, remarcînd invizibilitatea persoanelor queer în vîrstă, Mozaiq a organizat acum cîteva luni o „întîlnire a seniorilor LGBT“ în Cișmigiu – deci poate că ceva se mișcă, încet-încet, și către recunoașterea lor.  

Chiar dacă nu o credem în primă instanță, legăturile dintre nepoți queer și bunici pot exista. În primul rînd, exemplul e bunica mea. Sigur, ea a fost un caz special: trăise într-un mediu intelectual în comunism, știa foarte bine ce înseamnă să fii gay și avusese prieteni gay toată viața, deci poate de asta mai nimic din relația noastră nu s-a schimbat cînd a aflat despre orientarea mea sexuală. De curînd am văzut și filmul lui Patrick Brăila, primul scurtmetraj cu tematică trans românesc, care tratează relația dintre un tînăr trans și mama lui. În film, tînărul îl vede pe bunicul lui ca pe un model. Bunicul nu e neglijat, ci readus în prim-plan și idealizat. „Bunicul tău a fost un om bun“ – spune mama. „Și eu vreau să fiu. Și dacă voi fi vreodată un bărbat pe jumătate din cît a fost el, toate astea or să aibă un sens“, afirmă personajul principal. Conexiunea cu bunicul, aici după moartea lui, funcționează ca un fel de includere în familie: faptul că ești queer sau trans cu siguranță nu ar trebui să te excludă din „tradiția de familie“, din a fi legat de bunici. Filmul pune problema unui fel de moșteniri „spirituale“ de familie pe care mulți o consideră pierdută atunci cînd descoperă că fac parte din comunitate.

Fie că e vorba de reprezentările caricaturizate din Neveste disperate, în care bunicii sînt doar niște personaje sîcîitoare, fie că e vorba de lipsa conexiunii tinerilor LGBT cu bunicii lor sau de „seniorii“ gay, majoritar invizibili, cred că ar trebui să ne gîndim mai mult la relația cu cei (mai) bătrîni din familie. Și în cazul particular, al comunității queer, și în general, separarea parcă e cîteodată prea mare. Și, cine știe, poate de multe ori subestimăm puterea (de înțelegere) a bunicilor. 

Luca Istodor este activist LGBT și studiază Feminism, Gen și Sexualitate la Universitatea Harvard.