Nepăsare, neglijență, neputință
Dispar case protejate. Se demolează clădiri de patrimoniu. Se prăbușesc monumente istorice. Din nepăsare sau, uneori, din neglijență criminală, obiective de patrimoniu protejate de lege nu mai sînt protejate. Adesea, comisia zonală hotărăște păstrarea unei clădiri-monument, se poate întîmpla ca la comisia națională să se decidă declasarea – adică distrugerea. Sute de imobile de valoare au dispărut astfel în ultimii ani. Cei puțini care încearcă să inventarieze aceste cazuri nu mai țin pasul. La Herculane se prăbușesc clădiri emblematice pentru că statul nu intervine, de ani buni, pentru a le salva. La Capidava, vechea cetate a fost restaurată atît de jalnic încît situl a ajuns lipsit de orice relevanță istorică ori estetică. Un malpraxis care a primit toate avizele necesare. Castelul Peleș este într-o situație deplorabilă: plouă prin acoperișul stricat. Într-un muzeu național apa se infiltrează în ziduri și se scurge peste colecții. Dezastrul e general. E vorba de neajunsuri ale legii, de incapacitatea administrativă, de incoerența politicilor publice și, evident, de lipsa unui buget adecvat.
Anul European al Patrimoniului s-a suprapus cu anul în care România a celebrat Centenarul Marii Uniri. Era o coincidență fericită, care ar fi putut să ofere autorităților un impuls suplimentar pentru a restaura, consolida și pune în valoare măcar marile reperele ale acestei istorii. Dar nu a fost decît un prilej pentru discursuri înflăcărate și gesturi simbolice lipsite de consistență. Dincolo de pompa aferentă acestor celebrări, patrimoniul rămîne, în continuare, în aceeaşi situaţie precară.
În zece ani, cît a trecut de la prima afirmare a intenției de a crea un Cod al Patrimoniului, pînă acum, denumirea Ministerului Culturii s-a modificat de patru ori, iar miniștrii s-au schimbat de șaisprezece ori. Aproape fiecare ministru a anunțat apariția „iminentă“ a Codului. Dar durata medie de „viață“ a unui ministru e șase luni. Oamenii se schimbă, hîrtiile se plimbă, Codul dispare într‑un sertar pentru a fi redescoperit, apoi iar e iminent... De fiecare dată e amînat: nu e susținere politică, nu e momentul potrivit, intervine, brusc, (încă) un eveniment fatal.
Ilustrație de ION BARBU