Neoşamanismul urban

27 mai 2010   Tema săptămînii

Am fost abordat de cîteva ori în ultimii zece ani în legătură cu diferite iniţiative de a produce o compilaţie-manifest pentru legalizarea consumului de canabis. Deşi piese s-ar găsi destule cît să umple nu unul, ci mai multe CD-uri, am refuzat colaborarea de fiecare dată, la modul asumat, motivînd că nu cred în consecinţele prezumtiv benefice ale unui astfel de demers. Cu alte cuvinte, mă temeam de o receptare eronată a mesajului de către publicul cumpărător şi consumator direct al acestor artişti, tocmai pentru că militam pentru conştientizarea statutului de role-model care decurge din popularitate; un artist public devine, volens-nolens, un driver de imagine pentru cei din jur, într-o măsură care depăşeşte sertarul trendsetter-ilor, şi care nu-i disculpă. Cu toate acestea, savurasem odată boema ilegală a unui joint de socializare şi, drept urmare, consideram iarba o simplă recreere ocazională în raport cu adevăratele droguri.

Dintre multele argumente pro sau contra legalizare/toleranţă pe care le-am auzit în ultima vreme, două categorii mi-au atras atenţia în mod deosebit. Cea dintîi are o dominantă economică şi politică şi o logică financiară destul de solidă, dar suferă mult din pricina potenţialului de implementare – recte, prima ţară est-europeană cu coffee-shop-uri într-un Lipscani montmartre-izat ar fi cu siguranţă un boom imediat, cel puţin pe zona de turism şi cultură.

A doua categorie de argumente are o conotaţie antropologică şi e mai adîncă decît pare. În general, ştiinţa despre om menţine o legătură destul de strînsă cu consumul milenar de plante dătătoare de trip, iar una dintre teoriile legate de însăşi apariţia omului-gînditor (poate chiar a Gînditorului de la Hamangia) are la origine o experienţă anume legată de o ciupercă descoperită întîmplător, culeasă şi mîncată iniţial de foame. În acest context, pare plauzibilă ideea potrivit căreia proporţiile perfecte ale diferitelor plante şi substanţe care compun medicamentele de toate zilele să ne fi fost transmise pe filieră şamanistă. Astfel, ca o consecinţă/continuare a stării de transă este susţinută ideea unei „conectări“ a şamanului la marele flux energetic al universului şi de aici toată sursa de informaţii. Partizanii acestei teorii invocă efectele psihedelice şi transcendentale dovedite şi relatate ca urmare a consumului de ayuhasca, peyotl, fumigaţii cu cînepă sau alte plante halucinogene, unele ciuperci stoarse prin masticaţie şi altele. Tocmai datorită faptului că în timpuri preistorice posibilităţile şi cunoştinţele chimice medicamentoase erau aproape nule, este extrem de probabilă o astfel de explicaţie, căci are aceeaşi origine ca şi medicina tradiţională, cu care se confundă pînă în epoca fierului, cînd apar primele papirusuri cu reţete balsamice considerate de-facto medicamente cu efect non-placebo.

Pe de altă parte, dacă starea de exaltare şi/sau meditare produsă în cadrul ritualului (oricare ar fi acela) către o altă stare poate duce la momente de iluminare şi transcendenţă spirituală, atunci iată o poartă spre abstract! – şi-au zis artiştii de toate felurile, de-a lungul timpului. Oarecum logic, cea mai cunoscută aplicaţie practică o regăsim în muzică şi mai ales în beat-ul primordial, căci „la început a fost toba“ şi sunetul specific al bătăii care creează ritmul. Ritmul este elementul-cheie în inducerea stării de transă, datorită capacităţii de inducţie provenită din repetiţie şi cadenţă. Aceasta derivă din efectul de buclă (loop) şi este responsabilă pentru un număr incomensurabil de stări şi aplicaţii practice. Unul din artiştii care a demonstrat şi experimentat acest lucru în artele vizuale este Andy Warhol, devenit celebru şi datorită lucrărilor în care repetă un laitmotiv fotografic în diferite culori – nimic altceva decît o variaţiune pe temă dată a unuia din multele experimente psihedelice din acei ani. Stările rezultate în urma acestor experimente au lăsat urme adînci în rîndul multor artişti plastici şi muzicieni, ceea ce a întărit fascinaţia exercitată şi a perpetuat acest mit devenit urban în ultimii 50 de ani.

Multe capodopere din muzică şi artă au fost, sînt, şi vor fi generate ca urmare a unor astfel de practici, mai mult sau mai puţin recunoscute public datorită caracterului uneori esoteric (rezonabil într-o ţară europeană) sau ilegal (cazul României), dar trendul ascendent care plasează acest neo-şamanism de tip DIY (do-it-yourself) în categoria „porţilor deschise“ întăreşte şi mai mult credinţa în posibilităţile de relaţionare cu spiritul creativ. Recent, am adăugat şi o a treia dimensiune, în a cărei perspectivă aproape filozofică m-a aruncat următorul citat: „Ştiu că îmbătrînesc pentru că înainte fumam ca să mă rup, iar acum fumez ca să rămîn lucid“. Ideea de supapă de refulare socială a banalului joint s-a transformat în ultimele decenii într-un discurs deloc retoric, în contextul creat de creşterea stress-ului global per individ – poluare, crize, trafic, harder every day life. Recunosc că nu îmi place această teorie, căci este vecină cu multe cumetre – aş nominaliza acum doar procrastinarea la nivel individual – şi, în general, nu îmi plac scuzele existenţialiste. Mai ştiu însă că unii au ales pilula roşie şi nu pot să trec uşor peste această mică libertate.

În rest, 4 ani pentru 3 grame şi 2 foiţe? Hai să fim serioşi! La 1000 de km de Bucureşti, alte capitale europene au programe reale de recuperare pentru cei nenorociţi cu adevărat de drogurile grele. Restul sînt opţiuni personale. Eu chiar cred că, în viaţă, toleranţa este preţul libertăţii. Leben und leben lassen. Depinde însă dacă ştii să interpretezi asta. „Dacă soldaţii ar fuma / n-ar mai bombarda“ ne cîntau, cîndva, Viţa de Vie. Mă întreb cum ar arăta ţara asta dacă în loc de prize de cocaină, unii oameni politici ar fuma din cînd în cînd cîte o pipă a păcii.

Gianiny Munteanu este manager şi producător artistic la Rebel Music.

Mai multe