Neodarwinismul -<i>paradigma biologiei moderne</i> -

Biologia reprezintă, alături de informatică şi astrofizică, una dintre speranţele omenirii legate de transformarea societăţii prin intermediul cunoaşterii. Ştiinţa este prin definiţie obiectivă, iar societatea umană, mai ales în contextul unui prezumtiv succes al globalizării, are nevoie acută de obiectivizare. Aceasta nu înseamnă neutralizarea energiilor pozitive generate de gradienţii tradiţiilor, ci o balansare a relativismului artificial, generat şi livrat societăţii de către politică şi religie. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, biologia trecea printr-un moment în care resimţea lipsa unui cadru solid, obiectiv, care să confere sens descoperirilor din diferitele sale subdomenii. Iar cel mai greu de explicat era relaţia strînsă dintre variabilitatea lumii vii şi diversitatea condiţiilor de mediu. Cum de sînt organismele atît de potrivite cu mediul lor de viaţă? Ce inteligenţă sau ce legi ale naturii asigură această potrivire? Implicarea divinităţii în rezolvarea acestei dileme oferă un răspuns imediat, dar facil, întrucît solicită un efort intelectual minim şi permite explicarea oricărei stranietăţi. Expediţia vasului HMS Beagle i-a permis lui Charles Robert Darwin să exploreze regiuni de coastă din America de Sud, unde descoperă fosile ale unor animale care nu mai fac parte din fauna Terrei. Apare următoarea dilemă: de ce dispar speciile? Teoria creaţionistă susţine că speciile au fost create de divinitate în număr fix, acum circa 6000 de ani, şi că toate speciile au supravieţuit potopului, întrucît Noe ar fi luat pe arca sa cîte o pereche din fiecare specie. Dar dacă toate vieţuitoarele au fost create de divinitate, acestea ar trebui să fie perfecte şi ca urmare nu este logic ca unele specii să dispară, iar altele să dăinuiască. În acest context, descoperirea fosilelor conduce la ideea absurdă conform căreia unele specii ar fi fost pedepsite, chiar dacă sînt dificil de imaginat păcatele pentru care dinozaurii au fost sterşi din cartea vieţii... Nu au fost luaţi dinozaurii pe arca lui Noe, sau pur şi simplu ei nu mai existau la momentul îmbarcării? Evident, dacă unele specii dispar, e de aşteptat ca specii noi să apară. Cum şi de ce apar şi dispar speciile, aceasta este o dilemă veche. Darwin a fost atras nu doar de varietatea de vieţuitoare din America de Sud, dar şi de particularităţile geologice ale ţărmului Patagoniei. El a fost surprins să găsească fosile ale unor vieţuitoare marine în straturi de sedimente aflate mult deasupra nivelului mării, ceea ce sugerează că suprafeţele respective au fost cîndva acoperite de ape. Încolţeşte deja ideea că modificările reliefului şi ale climei ar putea fi asociate cu schimbarea repertoriului de specii de plante şi animale care populează un anumit teritoriu care trece prin schimbări majore. Darwin a fost influenţat de teoria gradualistă din geologie care, în esenţă, susţine că formele de relief se formează lent, în urma acţiunii permanente a apelor şi a altor factori de mediu. Se pare că acest scenariu i-a inspirat lui Darwin ideea că şi formele de viaţă apar gradat, lent, ca efect al adaptării continue la variaţia factorilor de mediu. Procesul prin care apar specii noi se numeşte speciaţie, iar motorul speciaţiei este selecţia naturală, prin care se înţelege supravieţuirea şi perpetuarea indivizilor cel mai bine adaptaţi la condiţiile de mediu în care aceştia trăiesc. Prin intermediul urmaşilor, caracteristicile ereditare favorabile se transmit descendenţilor, astfel încît, în timp, aceştia devin majoritari în populaţia respectivă. Darwin a sesizat corect, influenţat şi de Malthus, că numărul indivizilor unei populaţii creşte, iar resursele naturale care o susţin scad, ceea ce conduce inevitabil la o competiţie pentru resurse similare între indivizi ai aceleiaşi specii. Cei mai bine adaptaţi cîştigă competiţia deoarece prezintă caracteristici biologice (fenotipuri) favorabile. O parte dintre acestea se transmit descendenţilor, astfel încît populaţia respectivă se modifică, în sensul că anumite caracteristici biologice tind să devină preponderente. În schimb, fenotipurile indivizilor mai puţin adaptaţi, incapabili să răspundă eficient la modificările condiţiilor de mediu, vor avea descendenţi puţini sau deloc, astfel încît fenotipurile acestora vor avea o frecvenţă din ce în ce mai redusă în populaţia respectivă. Schimbarea frecvenţei fenotipurilor reprezintă un prim pas spre evoluţie şi spre transformarea speciei respective într-o specie nouă, care exploatează mai eficient resursele noului mediu de viaţă. Selecţia naturală şi implicit evoluţia nu au un scop anume, cum ar fi acela de a crea specia perfectă, imuabilă. Pur şi simplu, variaţiile întîmplătoare care permit supravieţuirea într-un mediu aflat în schimbare vor avea succes, fără a fi însă favorabile în orice condiţii de mediu. O lacună a teoriei darwiniste clasice era incapacitatea de a explica modul prin care apar variaţiile ereditare, însă descoperirile din domeniul geneticii au rezolvat această problemă. Astfel, caracterele biologice sînt determinate de gene, care pot suferi mutaţii. Acestea determină variaţii fenotipice, dintre care unele sînt ereditare, adică se pot transmite de la o generaţie la alta. Fuziunea dintre darwinism şi genetică a generat teoria sintetică modernă a evoluţiei, numită şi neodarwinism, care reprezintă paradigma biologiei. O dovadă experimentală evidentă în sprijinul neodarwinismului este furnizată de rezultatele secvenţierii genomurilor a numeroase specii de bacterii, plante şi animale, precum şi a genomului uman. Analiza comparativă a acestor genomuri confirmă observaţiile morfo-anatomice clasice. Astfel, cu cît două specii sînt mai apropiate în ceea ce priveşte planul anatomic de organizare, cu atît genomurile lor sînt mai asemănătoare în ceea ce priveşte tipul, structura şi funcţiile genelor componente. Alături de universalitatea codului genetic şi de demonstrarea faptului că variaţiile fenotipice au la bază mutaţii genice, înţelegerea organizării structural-funcţionale a genomurilor reprezintă un pivot al neodarwinismului, care nu mai e doar o teorie, ci o cucerire incontestabilă a ştiinţei. Avalanşa de descoperiri din subdomeniile biologiei capătă sens numai dacă sînt analizate prin prisma neodarwinismului, care unifică, explică şi permite predicţii, îndeplinind astfel atributele esenţiale ale unei paradigme ştiinţifice. În absenţa evoluţionismului nu pot fi înţelese interacţiunile complexe dintre speciile unui ecosistem, eforturile extraordinare pe care organismele le fac pentru a se reproduce, relaţiile gazdă-parazit, dezvoltarea rezistenţei la antibiotice (care reprezintă selecţia artificială a acelor microorganisme care sînt în mod întîmplător rezistente la acţiunea unui anumit antibiotic). Aplicaţiile practice ale teoriei evoluţioniste sînt numeroase, una dintre cele mai spectaculoase fiind transferul de gene între specii. De exemplu, înrudirea omului cu bacteriile şi drojdiile, după cum demonstrează existenţa unui cod genetic unic, permite sinteza hormonului de creştere sau a insulinei prin metodele ingineriei genetice. Astfel, genele respective de la om sînt transferate în microorganisme, care interpretează corect informaţia genetică şi sintetizează compuşii respectivi. Fără neodarwinism, biologia rămîne fără paradigmă, devine confuză şi incoerentă, neputînd articula cuceririle sale într-un ansamblu unitar, dinamic. În esenţă, opera lui Charles Darwin, completată de descoperirile geneticii, reprezintă nava amiral a biologiei moderne.