Neo-machismul, dincolo de moda bărbii
Am avut de curînd o conversație cu un prieten chirurg care afirma foarte serios că femeile ar trebui să stea departe de marea chirurgie, fiind în mod clar mai puțin dotate decît bărbații pentru această grea parte a medicinei. Știam că în perioada aceea amicul se pusese în poziția în care suporta presiunea a două femei, iar acea criză se simțea în comportamentul lui zilnic. Am ținut totuși să îl întreb ce a determinat afirmația lui referitoare la femei și marea chirurgie. Mi-a răspuns că el încă nu a văzut o femeie care să fie chirurg la fel de bun ca un bărbat. Atunci l-am întrebat cîți bărbați a văzut operînd și cîte femei. Mi-a răspuns că asistase la operații efectuate de șase femei, în timp ce bărbați operînd văzuse cu zecile, poate spre o sută. Mai mult, a adăugat că, de curînd, o sfătuise pe o studentă a lui, care voia să practice și ea marea chirurgie, să renunțe, fiindcă „meseria aia nu e pentru femei“.
Departe de a fi un macho, amicul meu e un bărbat sensibil, credincios și citit, care își iubește familia. Totuși, nu i-a trecut prin cap că afirmația lui este subiectivă și discriminatorie.
Discriminarea femeilor e doar una din formele de manifestare ale noului machism. Acesta îmbracă forme noi, dar prelungește patriarhatul și îi consolidează poziția în noul secol, în special în zonele neatinse de mesajele ce susțin egalitatea de gen, cum sînt cele rurale, unde sfertul din populația României cu palma mai grea altoiește zilnic sfertul sărbătorit de 8 Martie. Schimbarea care s-a făcut, totuși, dar numai în orașele mari, este că femeile pot în sfîrșit să vorbească mai liber despre problemele lor și mai nou au și cu cine, spune revista Psychologies, însă atitudinea bărbatului a rămas în general condenscendentă și fără consecințe asupra felului în care e tratată femeia. În plus, s-a încetățenit ideea că omenirea a ajuns în punctul în care nu mai are nevoie de mișcarea feministă, femeile avînd deja drepturi destule. Chiar dacă, spre exemplu, femeile au acces foarte greu, chiar și la nivel european, la meserii care „nu li se potrivesc“, cum este marea chirurgie. E o realitate. În schimb, sînt îndemnate în continuare să participe la concursuri de frumusețe, unde defilează aproape goale prin fața unor bărbați îmbrăcați.
Cum spuneam, noul machism îmbracă alte forme: macho-ului i s-a luat exclusivitatea bucuriei expunerii tatuajului de pe deltoid, care se pierde în marea de cerneală colorată pe care o poți vedea fie și la locurile de joacă pentru copii duminica dimineață. La meciurile de fotbal, un sfert dintre spectatori sînt femei, iar o treime dintre cei ce se îndreaptă în patru labe la unu dimineața spre casă, ieșind din pub-ul londonez, sînt de asemenea femei. Pînă și la rugby, probabil unul dintre cele mai homofobe sporturi, devenit astfel prin faptul că masculinitatea este accentuată în fiecare element din joc și din jurul lui, cel mai valoros arbitru din lume este galezul Nigel Owens. Un homosexual care „a ieșit“ la scenă în urmă cu cîțiva ani, provocînd un uriaș scandal întreținut de homofobii de serviciu. Între timp, însă, lucrurile s-au așezat și Owens a fost arbitrul finalei cupei mondiale de anul trecut.
După cum se vede, noului macho nu îi rămîne să se manifeste decît în zone mai subtile, și, dacă ne întoarcem la România, ele sînt bine ascunse în cutele tradiției ortodoxe, spre exemplu. Aici rolul femeii este bine delimitat și nu se schimbă. Vinde lumînări, face prescuri, dacă vorbim de biserică, sau face copii și își servește bărbatul, dacă e familistă. Înfierată dogmatic în caz de derapaj, fără dreptul de a-și alege soarta – vezi avortul –, femeia este capul plecat pe care sabia bărbatului nu îl taie numai fiindcă are nevoie de o masă caldă cînd vine de la birou și de cineva care să îi facă copilului proiectele pentru școală.
E drept însă că presiunea se pune și pe bărbat, pînă cînd devine chiar o cauză a alimentării focului machist. Ea vine din partea unei societăți lente în gîndire și în schimbare, învăluită în din ce în ce mai multă ignoranță rezultată în urma eșecului sistemului educațional, combinat cu eșecul secularizării. O societate degrabă emițătoare de judecăți la adresa bărbatului care nu ar avea mașina potrivită, telefonul potrivit sau locul de muncă potrivit. Stigmatizarea, la care participă de obicei chiar și partenera lui de viață, din motive ce țin de propriile-i dubii în consolidarea poziției sociale a familiei, este la ordinea zilei, iar asta îi dă bărbatului român o stare de hăituială care nu dispare nici măcar în grupul de masculi. Fiindcă de aici vine altă presiune, anume aceea că, și în grupul masculilor, el trebuie să ocupe poziția alfa.
Sigur că există excepții, în special în rîndul familiilor influențate de stilul de viață occidental de tip anglo-saxon, unde, spre deosebire de zonele cu mentalitate mediteraneană și balcanică, lucrurile par ceva mai echilibrate. În unele cazuri se ajunge la situații în care bărbații preiau cu atîta abnegație și firesc rolul de mamă, încît riscă respingerea din partea părții masculine a societății, sub forma ridicării de sprîncene – mai nou, prea atent pensate.
În concluzie, cred că în România e la fel de greu să te lași de machism ca și de carne. Pur și simplu fiindcă, dacă nu rămîi acasă, alternativa aproape că lipsește cu desăvîrșire.
Marius Vintilă este realizator de programe la Radio Seven.
Foto: wikimedia commons