Neîncrederea – șiretlicuri și utilizări metodice
„Ce-ai cu noi, mă? / Pentru ce să dăm cu var?“ Aceste versuri, în care Topîrceanu redă neîncrederea sătenilor în metoda de igienizare propusă de agentul sanitar, mi-au adus în minte un episod din volumul Amintiri și gînduri, unde Henri H. Stahl evocă manevra la care recurge originalul popa Zamă pentru a determina țăranii să folosească substanțe necunoscute lor pentru combaterea dăunătorilor. După ce filoxera distrusese viile din Cornova, popa Zamă a comandat din Algeria viță americană. Spre deosebire de vița anterioară, ce nu fusese îngrijită în nici un fel, acest soi nou trebuia neapărat stropit cu piatră vînătă. Reticența țăranilor a fost puternică, astfel că neîncrederea în utilitatea unei substanțe necunoscute lor trebuia contracarată, fie și cu mijloace mai puțin ortodoxe.
Pentru că nu se lăsau nicicum convinși, Popa Zamă le-a spus într-o duminică, la slujbă, că vița cea nouă venea dintr-o țară străină și păgînă, turcească, așa că trebuia botezată ca să fie și ea creștină. H.H. Stahl ne povestește ce a urmat: „A ieșit deci în cîmp cu butoiul cu apă cu piatră vînătă, a umplut cu ea vermorelul, l-a luat în spate și cu diaconul lîngă el a început să stropească via, cîntînd «În Iordan botezatu-te-ai tu, Doamne…!»“. Sătenii au fost foarte mulțumiți, iar vița de vie salvată.
Sociologii au evidențiat faptul că viața socială ar fi imposibilă în absența încrederii. Deținem cu adevărat controlul în foarte puține situații, ca să nu mai vorbim de numărul atît de limitat al lucrurilor pe care (credem că) le știm cu adevărat, la prima mînă. În majoritatea situațiilor și a interacțiunilor curente, combustibilul comportamentului nostru e încrederea. Fără încredere nu ne-am urca nici într-un lift. Ca să nu mai vorbim de avioane. O încredere implicită face posibile atît relațiile sociale cu profesori, medici, terapeuți, colegi, colaboratori sau alți parteneri ai schimburilor sociale, cît și relațiile personale, de prietenie, iubire sau rudenie.
Cu toate acestea, nimic mai greu de reglementat decît încrederea, nimic mai ușor de pierdut. Încrederea nu poate fi pretinsă, ea poate fi doar acordată fie ca un cec în alb, fie în baza unor estimări. Nici atunci cînd încrederea este cîștigată, eventualitatea dezamăgirii nu dispare, abuzul de încredere fiind oricînd posibil. Încrederea are aceeași consistență imponderabilă ca și neîncrederea. Ambele atitudini se află la distanță egală de certitudine, într-un raport de reversibilitate reciprocă, fiind rezultate dintr-un mecanism complex si neelucidat prin care încercăm să gestionăm riscul. G. Simmel face precizarea că „încrederea reprezintă o stare de mijloc între știința și neștiința privitoare la un om. Atotștiutorul nu are nevoie să se încreadă, iar atotneștiutorul nu poate avea niciodată încredere în chip rațional“.
Așadar are loc o bricolare, o construcție compozită de argumente raționale și impulsuri afective, un amestec de informații colaterale și motivații subconștiente. Atît încrederea, cît și neîncrederea sînt un fel de struțo-cămile compuse din calcul și intuiție. Dacă poți crede „orbește“, cu ochii închiși (la evidențe), neîncrederea pare să adopte morga lucidității, s ar vrea rudă cu scepticismul, numai că îi lipseste articularea cognitivă. Și încrederea, și neîncrederea au conturul instabil al unor figurine modelate în fum. Limbajul reține sintagma „a inspira încredere“ (sau neîncredere, după caz). Putem înțelege expresia fie ca pe o metaforă a flerului, a „mirosirii“ adevărului sau a minciunii, fie ca pe o declaratie explicită a faptului că aceste atitudini sînt constructe imaginate, vag inspirate de premisele realității. Gradul de abatere de la evidențe în această construire a încrederii e sugerat de o replică insolentă, de comedie libertină. Surprinsă în dormitor în brațele amantului, soția se răstește la soț: „În ce ai tu mai multă încredere, în ce vezi cu ochii tăi sau în ce îți spun eu?“.
Într-un celebru roman medieval, neîncrederea soțului trădat este spulberată mai subtil, printr-un șiretlic. Pentru a îndepărta suspiciunea că fusese infidelă, Isolda acceptă să se supună unei solemne ordalii (iudicium Dei), e gata să depună un jurămînt în fața lui Dumnezeu atingînd sfintele moaște, în prezența regelui Marc, a regelui Arthur și a tuturor nobililor din împrejurimi. Chiar înainte de a ajunge la locul jurămîntului, Isolda are de traversat un rîu noroios și învolburat. Pentru a nu-și murdări rochia, ea cere ajutor unui cerșetor zdrențăros să o să o treacă rîul. Cel care o poartă în spate à califourchon este chiar Tristan, deghizat în lepros, nerecunoscut de nimeni. Apoi, cu sufletul senin, Isolda poate rosti: „Jur că nici un bărbat nu a pătruns între coapsele mele în afara regelui Marc, soțul meu, și a acestui lepros care tocmai m-a dus în spate ca o vită de povară“. Spre ușurarea tuturor, după pronunțarea jurămîntului, nu apare nici un semn al pedepsei divine, astfel că neîncrederea regelui Marc este risipită și onoarea Isoldei neștirbită. „Malheur à qui, desormais, la soupçonnera!“, decretează fără drept de apel regele Arthur.
Dacă în acest roman medieval justiția divină ia în considerare vorbele cu două sensuri ale Isoldei și alege să-i crediteze spusele, în versurile poetului roman Catul nu se apelează la nici un mediator divin, poetul îndeamnă la relegarea vorbelor femeiești în zona evanescentă a neîncrederii: „Dar ce spune ea, femeia, unui om aprins de dor / Tu pe vînt s-o scrii mai bine și pe rîul curgător“.
Dacă în privința femeilor este oarecum prudent să iei în calcul, asemeni ducelui de Mantua, ipoteza că „La donna è mobile“, este de neînchipuit ca un gentleman să fie tratat cu neîncredere. Ar fi o contradicție în termeni, pentru că esența unui astfel de domn nu este nici averea, nici cultura și rafinarea manierelor, nici originea nobilă, poziția socială sau puterea deținută, ci faptul că poți conta necondiționat pe cuvîntul său. Sintagma gentlemen’s agreement definește tocmai înțelegerea nescrisă, bazată pe încredere, pe lucruri imponderabile. De altfel, orice angajament care este ținut în absența unei constrîngeri exterioare respectă codul nescris al onoarei și ar fi imundă orice umbră de neîncredere. E adevărat că poți fi oricînd înșelat, dar există un îndemn la o aristocratică puritate în vorba că e preferabil să fii trădat decît să ai suspiciuni față de un om care este cinstit cu tine. Cu neasemuita lui concizie și cruzime, La Rochefoucauld avertiza: „Neîncrederea legitimează trădarea“. Deprins cu nuanțele, tot el observa: „În amor înșelăciunile merg mai totdeauna mai departe decît suspiciunile“.
Există însă și valorizări pozitive ale lipsei de încredere. De exemplu, Montaigne, în capitolul Despre creșterea copiilor, pledează pentru o neîncredere – să i spunem metodică – în însușirea tuturor învățăturilor: „Ciracul nostru să fie deprins a trece prin sită toate cîte sînt și să nu-și vîre nimica în cap numai pe cuvînt și de împrumut. (…) El va alege, dacă poate, dacă nu, va rămîne cu îndoiala pe seama sa. Singuri nebunii sînt nezdruncinați și neclintiți“. Montaigne atrage atenția că simpla acumulare pasivă a cunoștințelor nepuse la îndoială în „traista lor de știință, bine vîrîtă cu biciul“ este lipsită de orice valoare și avertizează: „Nu-i nimic mai bine decît să aprindem pofta și iubirea de carte, altcum nu se fac decît măgari purtători ai poverii cărții“.
Pascal obsevă că Montaigne și-a ales deviza „Que sais-je ?“ („Oare ce știu eu?“) evitînd tranșantul „Je ne sais“ („Nu știu“) și compară metoda aceasta a dubiului universal cu un perpetuum mobile, cu un balans nedefinit care se îndepărtează deopotrivă de certitudinea că totul e nesigur și de convingerea că nu orice poate fi pus sub semnul întrebării. Astfel interogația constantă consacră oscilarea între contradicții drept singurul echilibru acceptabil.
Mai mult decît un omagiu adus lui Montaigne, în chip de recomandare pentru păstrarea unei distanțe igienice față de ispita suficienței de sine și a dogmatismului rezultat dintr-o prea mare încredere în fatalmente limitata noastră cunoaștere, o excelentă colecție didactică a editurii Presses Universitaires de France poartă titlul „Que sais-je?“
Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de antropologie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din București. În prezent este lector de limba română la Universitatea din Tel Aviv. Cea mai recentă carte apărută – Ferestre cu povești / Window Stories, Editura Monitorul Oficial, 2019.