(Ne)fericita Cuba
Imaginile și prezentările despre Cuba abundă în pliantele turistice. La fel și clișeele turiștilor despre această insulă, mai ales ale celor care nici nu măcar nu ies pînă în orașul cel mai apropiat, ca să ia contact direct cu realitatea. Plaje exotice, cocotieri, apele paradiziace ale Caraibelor și localnici rîzînd cu poftă, iar în fundal – case cu fațade scorojite și mașini americane din anii 1950.
Rîzînd cu poftă… ei bine, aici e paradoxul. Rîzînd cu poftă de ce anume? În general, oare de ce rîd localnicii cu poftă în pliantele turistice? Și, mai ales, de ce ar rîde cu poftă cubanezii? Căci lor nu li se permite să intre în hotelurile rezervate turiștilor străini. Nici măcar să folosească plajele acelor hoteluri. Nu că n-ar avea plaje din belșug, nu accesul la exact acea plajă contează, ci doar faptul că există o segregare umilitoare între localnici (care parcă ar fi ciumați) și turiști (care parcă ar fi zei).
Cubanezii de rînd sînt plătiți de stat într-o monedă locală (peso cubano), care valorează de 24 de ori mai puțin decît moneda adresată turiștilor (peso convertible, la paritate cu dolarul american). Iar produsele de import – așa puține cum sînt – au prețurile din străinătate, pe care în mod evident cubanezii de rînd nu și le pot permite.
Cuba e totuși un caz special. Distrusă de peste 55 de ani de faliment comunist, cu economia în stare de postcolaps, cu venituri lunare medii care nu depășesc 25 de dolari, Cuba supraviețuiește și speră, mai ales după recentele semne de dezgheț – vizita Papei și a președintelui american, ridicarea embargoului.
„Fericiți“ nu e chiar termenul pentru a-i desemna pe cubanezii din prezent. Cînd subziști (căci termenul „trăiești“ e mult prea evoluat) într-o țară în care balcoanele caselor din patrimoniul UNESCO sînt sprijinite în proptele ca să nu se prăbușească, în care toate produsele de bază sînt raționalizate (iar cantitățile lunare sînt mult mai mici decît în România ceaușistă), în care libertățile individuale sînt privilegiul nomenclaturii corupte și, mai ales, cînd la numai 200 de kilometri e cea mai puternică și prosperă țară din lume – SUA, ei bine, termenul „fericiți“ pentru a-i desemna pe locuitori nu e deloc cel mai potrivit. Fiecare om din Cuba are pe cineva plecat în SUA, care trimite bani acasă. Fiecare tînăr din Cuba visează (de cele mai multe ori în zadar) la un laptop ori o tabletă și la o conexiune necenzurată de Internet. Sau, măcar, la un telefon mobil. Fiecare speră că se va schimba ceva în bine în perioada următoare. Și mai ales fiecare încă vrea să fugă în America.
Cu toate astea, în ciuda tuturor acestor privațiuni, cubanezii au un fel de bucurie de-a trăi care probabil că e și o consecință a climei tropicale. Ei chiar rîd, chiar se simt bine între prieteni, chiar merg la cluburile de salsa sîmbătă seara și se distrează grozav, chiar savurează bucuriile simple ale vieții. Cei care au curaj îți spun, cu voce scăzută, că în Cuba se trăiește foarte rău și că ar vrea să fugă în America. Cei care nu au îți transmit doar bucuria lor de a trăi, în ciuda lipsurilor și a opresiunii.
Cuba e un paradox. Sărăcie lucie, lipsa produselor și a drepturilor fundamentale, dar, cu toate astea, oamenii speră. Sînt optimiști și speră. Sînt poate unul din popoarele cu cel mai dezvoltat instinct de conservare de pe planetă. Și, în mod sigur, vor reuși să iasă la liman. Dictaturile nu sînt veșnice, vine o zi în care se prăbușesc. La fel se va-ntîmpla și-n Cuba, înainte ca din țară să fi fugit toată lumea în SUA. E doar o chestiune de timp. Și cu siguranță că nu mai e mult pînă atunci.
Laurențiu Brătan este preşedintele Este’n’est și călător neobosit.
Foto: L. Brătan