Necrologul e doar un alt text despre viață
Oricît de morbid sau neobişnuit sună, îmi place să citesc necrologuri – mă relaxează şi îmi conferă o bucurie a cititului demnă de cele mai bune romane scrise vreodată. Cred că explicaţia simplă a acestui fapt stă în conţinutul lor – sînt nici mai mult, nici mai puţin decît frînturi din viaţă, nicidecum texte funebre cum aţi putea bănui iniţial (OK, persoana nu mai e printre noi, dar viaţa ei, fie şi la trecut, tot viaţă rămîne).
Rubrica mea preferată dintre toate rubricile din lume, pe care o urmăresc cu sfinţenie, este cea de „Obituaries“ din The New York Times. Documentare perfectă, scriitură impecabilă şi poveşti fascinante din viaţa unor oameni care între timp au devenit personaje întru eternitate – ce să îţi doreşti mai mult de la un text?. Se pare că nu sînt singura, de vreme ce Gabriel Orozco, considerat unul dintre cei mai influenţi artişti contemporani din ultimii ani, şi totodată unul dintre preferaţii mei, a realizat în 2008 o instalaţie inspirată de necrologurile din NY Times. „Obit“ a strîns laolaltă tot felul de fraze-cheie din aceste texte şi a construit un mausoleu din cuvinte, închinat celor dispăruţi. La Tate Modern din Londra, unde am dat peste instalaţia sa, am stat minute întregi ca să citesc fragmentele de texte, delicios alese: „A clădit un imperiu bazat pe optimism“; „Star burlesc celebru pentru băile cu spumă“; „Ale cărui sticle au întocmit hărţile oceanelor“; „Expert în infidelitate“; „A trăit în două lumi: una albă, alta neagră, amîndouă amare“; „Văduva generalului“; „Doctorul lui Nixon“; „Maestru al cascadoriilor publicitare“; „Una dintre cele mai bine plătite prostituate“.
Ce cuvinte mai alese ca să exprimi însăşi viaţa într-un text care marchează moartea cuiva? Numai că imaginea morţii, văzută prin peniţa presei, diferă – şi aici ajungem la dihotomia ei-noi. Dacă la ei – The New York Times, The Telegraph, The Guardian, The Economist, patru dintre publicaţiile-etalon pentru cultura mea jurnalistică – textele despre oamenii care nu mai sînt în dimensiunea asta sînt înduioşătoare, şi totuşi nu-şi pierd latura informativă, demne de premiat cu distincţii pentru scriitură încîntătoare, ei bine, la noi nu sînt nimic din toate cele de mai sus.
De fapt, e dificil de comparat 1 la 1, pentru că la noi cultura necrologului n-a trecut de faza pomelnicului citit pe bandă rulantă la biserică. În arhiva The New York Times, de exemplu, găsim încă din martie 1910 necrologul lui Florence Nightingale care, deşi se stinge din viaţă la 90 de ani, surprinde prin dispariţia-i, înduioşînd opinia publică: „nici măcar decesul unei personalităţi regale nu ar fi putut strînge laolaltă mai multe regrete şi gînduri de iubire şi afecţiune cîte au apărut în ziarele britanice“. Textul prezintă în amănunt viaţa domnişoarei Nightingale, suprinzător cumva pentru că ziarul e american, iar ea – englezoaică.
Tot la început de secol trecut, presa britanică anunţă moartea lui Marcel Proust. În 1922, The Guardian publică necrologul acestuia, o jumătate de pagină din care aflăm că „era o fiinţă ciudată. Foarte palid, cu ochi incandescenţi, fragil şi mic de statură, a trăit ca un eremit în locuinţa sa deschisă cîtorva prieteni privilegiaţi, printre piese de mobilier preţioase“. Prea puţine despre opera sa, dar vorbim totuşi de un scriitor francez şi de o publicaţie britanică. Cu trecerea anilor însă, stilul necrologurilor se schimbă – devin din ce în ce mai avide de informaţie şi povestesc în detaliu biografia celui decedat. Titlurile rezumă vieţi şi atrag cititori (şi artişti – a se vedea mai sus povestea cu Orozco): Truman Capote moare fiind desemnat scriitorul stilului şi al clarităţii, Marilyn Monroe rămîne fata de aur a filmului, Alfred Eisenstaedt e fotograful momentului, Lucien Freud e portretistul desăvîrşit etc. În plus, ne introduc în universul unor oameni mai puţin celebri, dar cu vieţi demne de romane: Baronesa Park of Monmouth – unul dintre cei mai buni spioni ai Regatului Unit; Lady Mosley – prietenă cu Churchill şi cu Hitler; Maica Thekla – muza spirituală a lui Sir John Tavener.
Cam în această sferă se situează jurnaliştii lor faţă de necrologuri. Ai noştri încă se învîrt în cerc şi nu reuşesc să iasă din senzaţional, ca să prezinte umanul. Dacă îi scoatem din ecuaţie pe Nicolae Manolescu sau Mircea Cărtărescu, care nu sînt chiar jurnalişti, dar care mai scriu despre moartea vreunui scriitor sau artist apropiat (şi o fac bine tocmai pentru că l-au cunoscut personal), rămînem numai cu texte inspirate/copiate din presa de afară sau cu invenţii de un prost-gust covîrşitor – chiar luna trecută, revista Tabu a publicat online un interviu cu Amy Winehouse (abia decedată de cîteva zile), realizat probabil printr-o şedinţă de spiritism. Asumat, într-adevăr – dar asta spune destule despre cum şi ce vedem din vieţile morţilor.
Apropo de cazul Amy Winehouse, nici presa britanică nu a omis să dea detalii despre viaţa zbuciumată a cîntăreţei – cam tot ce a umplut de fapt paginile de ziare de la noi şi prime time-ul de la televiziuni – dar nici n-a uitat să spună povestea „cîntăreţei comparate cu Nina Simone şi Sarah Vaughan“. Un singur articol din presa românească mi s-a părut că se ridică la standardul unui necrolog adevărat (şi nu cred că e întîmplător că a apărut pe dilemaveche.ro) – „Necrologul tîrziu“, semnat Bogdan Şerban: „Înainte de «copilul teribil al muzicii britanice», a fost artista debutantă care încerca să impresioneze producătorii londonezi cu un demo pe care se află, pe lîngă viitoarele hit-uri «Take the Box» sau «I Heard Love Is Blind», şi reinterpretarea piesei jazz standard compusă de George Gershwin, «Someone to Watch Over Me». Simplu şi la obiect, scurt şi cuprinzător, dar duios. Ca viaţa, de altfel.“
Cred de fapt că aici e diferenţa capitală între ce se scrie în presa noastră despre morţi şi ce se scrie în a lor. Ai noştri se poticnesc în moarte, pe cînd ai lor au înţeles că necrologul e chiar despre viaţă, numai că e scris la finalul ei.
Cătălina Miciu, cînd nu citeşte necrologuri, scrie cronici culturale pe gingergroup.ro.
Foto: L. Vasiliu