NEC plus ultra

Cristian PREDA Dificultăţile şi deliciile libertăţii Fondat de Andrei Pleşu, Colegiul "Noua Europă" a reprezentat o a doua oază de libertate intelectuală şi de decenţă instituţională de care am avut parte la Bucureşti. Situat iniţial într-un mic apartament din Piaţa Amzei, vizavi de biblioteca "Sadoveanu", NEC m-a acceptat ca bursier în 1996-1997. Mă aflam în perioada în care îmi scriam teza. La şedinţele săptămînale ale Colegiului, mă întîlneam cu Ştefan Borbelyi, Ioan Ică jr., Mihai Rădulescu, Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu, Cătălin Partenie, Valentina Sandu-Dediu, Cristina Codarcea şi Felicia Dumas. Dacă nu mă înşeală memoria, i-am menţionat chiar în ordinea în care erau aşezaţi în jurul mesei. Eu stăteam întotdeauna între Ică şi Rădulescu. De-a lungul anului, au participat la reuniuni, ca seniori, Neagu Djuvara şi Andrei Scrima, de multe ori distanţi, în rare ocazii integraţi în spiritul NEC-ului. Cel puţin aşa mi s-a părut mie. Rectorul Colegiului era nelipsit. Afabil, Pleşu juca rolul unui moderator care stimula în chip miraculos dialogul, dar care nu-şi cruţa totuşi interlocutorii. În fiecare săptămînă, unul dintre cei zece bursieri prezenta o parte din reflecţia consacrată proiectului acceptat de NEC: Borbelyi ne-a vorbit despre psiho-istorie, Ică - despre destinul spiritual al Europei, Rădulescu - despre genealogiile familiilor interbelice, Cărtărescu şi Manolescu - despre postmodernism, Partenie - despre platonism şi neoplatonism, Valentina Dediu - despre retorici muzicale, Codarcea - despre domnii valahi, iar Felicia Dumas - despre ritualul din Biserica Ortodoxă. Eu alesesem teoria regimurilor. Provocarea era serioasă. Trebuia să vorbesc nu unor studenţi, ci unor minţi deja formate, pe o temă care nu îi interesa în mod special. Efortul a meritat. Replicile pe care mi le-au dat au fost tot atîtea ocazii de a reveni asupra propriului meu discurs, asupra orizontului în care plasam reflecţia de filosofie politică. Îmi amintesc cu plăcere de decizia luată la un moment dat de a opri şirul prezentărilor individuale, pentru a trata chestiunea transdisciplinarităţii. Pe vremea aceea, discuţiile se înregistrau şi mult mi-ar plăcea să ascult ce şi cum vorbeam noi în toamna lui 1996 şi în primele luni din anul următor. Memoria acelor vremuri e încă proaspătă. Îmi amintesc chiar şi mici detalii: fumatul pe balcon cu Ică şi cu Irina Nicolau (care trecea destul de des pe la Colegiu) sau înghesuiala din sală de la întîlnirile cu Michnik sau cu Wolf Lepenies. Ioana BOT Bibliotecile în care-am locuit În anul meu de bursă NEC, în schimb, am avut privilegiul de a locui o bibliotecă, asistînd totodată la facerea ei. E o experienţă aparte, uneori mi se pare că e însăşi Facerea, un fel de creaţie secundă, în care fiecare enciclopedie rară mai adaugă spiritelor noastre realitatea unui continent de istorii, a unei constelaţii de idei... Ca un făcut, şi aceasta se aşeza în camerele unei case în care - la propriu, acum - locuiam: sediul din Plantelor. Am învăţat-o cameră de cameră şi uneori mă prindeau zorile pe jos, dinaintea rafturilor cu colecţii de Times Literary Supplement sau cu Esprit-urile viselor mele sau cu cine ştie ce alte atracţii care îmi ieşeau în cale (cataloage de licitiaţii de artă, reviste de psihologie şi psihiatrie). Citeam ca o cufundare într-un primordial ocean (nu ştiu să înot); la sfîrşit de săptămînă, clădirea se golea de membrii staff-ului, rămîneam chiar singură şi îmi puteam da bioritmul peste cap, pe fundalul muzicilor baroce ale unei fonoteci interioare şi fericite. Era mai mult decît o lectură, era o construire de mine însămi, era o recuperare (cu accente disperate, poate) a domeniilor pentru care nu optasem cîndva şi pe care le mai regretam încă. Îmi amintesc bucuria de a deschide cutii venite de pe Amazon.com, primele din viaţa mea (şi-mi place chiar şi faptul că această postmodernă cale a cărţilor lumii poartă numele fluviului pe jumătate legendar, despre care se zice că vine din Rai), ca şi nebunia lecturii neîngrădite şi toate proiectele pe care am început să le construiesc atunci. Îmi amintesc întrebarea "lor", lunea, în aroma cafelei de dimineaţă: ce mai descoperisem? Ce mai citisem? Ce nu găseam şi-aş fi visat? De ce? Şi cărţile veneau de pe Amazon încărcate-n corăbii, aveam libertatea de a cere şi mi se dădea. Şi aveam, spre primăvara şederii în casa de pe Matei Voievod, Internetul, diabolic, borgesian, care mă scotea în alte lumi, în alte rafturi de biblioteci, "descărcîndu-mă" pe mine, mai degrabă, acolo, în virtual, decît pe ele în ecranul dinaintea mea. Între timp, şi această bibliotecă a intrat, eficient, în calculatoare; eu prefer să o străbat în continuare, în noul ei spaţiu, răsfoind-o, să elimin interfaţa electronică dintre noi, să ştiu că Iser se află "în sala a doua, după scări, imediat la stînga", să uit de mine pe un pervaz însorit, citind despre magia numerelor şi ordinea cosmosului. Să dansez o seară cu Paul de Man (prefer ambiguitatea aproape greşită a englezei, Dancing Paul de Man), pentru că nu se poate numi, simplu, "lectură", această fericită locuire a cărţilor. Pentru noii ei beneficiari, îmi dau seama, e semnul clar că eu sînt "din vremurile celelalte", ale "vechiului NEC". Şi mă simt, dinaintea mirării lor condescendente, bătrînă, liberă, naivă posedată de acest unic viciu nepedepsit: lectura. Desigur, peste prima mea locuire a NEC-ului, au mai trecut ani şi biblioteci străine. Nici una nu avea savoarea paradisiacă a bibliotecii lui, chiar dacă erau admirabile prin eficienţă. La "noul" NEC, dacă vin, încă mă mai închid în cameră cu teancuri de cărţi (în care logica studiului la temă se luptă cu logica pasiunii) şi revin la un bioritm fericit, singular şi singuratic, nevorbitor, cu fundal muzical baroc, ieşind în lume năucă. Cei "vechi" înţeleg. Anca MANOLESCU Instituţiile admiraţiei şi mareea birocraţiei Mă socotesc, la fel cu mulţi alţii din generaţia mea, un om norocos, favorabil plasat în spectacolul istoriei lumii. La treizeci şi şase de ani, am sfîrşit de înghiţit experienţa, conştientizată pînă la isterie, a ceea ce înseamnă comunism. În cîteva zile am putut trece la un regim al libertăţii care rămînea să fie construită, a cărui construcţie problematică e de reluat în fiecare clipă. Spre deosebire de cei mai tineri decît mine, eu am avut, ca şi apropiaţii mei de generaţie, un plus de elan: acel potenţial de proiecte imposibile ce se acumulaseră în noi pînă în decembrie 1989. O masivă virtualitate, condamnată la reverie de regimul totalitar, aparent de neclintit, a devenit, brusc, posibilitate actualizabilă. "În generaţia noastră, fiecare e suma a ceea ce i s-a interzis să fie" - spunea Andrei Pleşu în Jurnalul de la Tescani. În mîlul disfuncţiilor - grijuliu cultivate de beneficiarii fostului regim - ale tranziţiei noastre tîrşîite, în vacarmul ei de două ori mineresc-sîngeros, am trăit totuşi anii 1990-1994 ca pe un miracol: eram cercetător la Muzeul Ţăranului Român, colaboram la revista Dilema, două instituţii ale admiraţiei, unde se inventa un nou mod de a lucra, de a fi în spaţiul public, pe cale, el însuşi, de a fi inventat. Din 1994, miracolul acesta a intrat în regim curent, nu mi s-a mai părut un episod care e prea frumos ca să dureze. Posibilul lui, care la început părea nelimitat, a căpătat dimensiuni mai normale, marcate de inerente dificultăţi, fără ca totuşi senzaţia globală de minune să dispară. Atunci a fost fondat New Europe College. Institut de Studii Avansate, cea mai recentă dintre instituţiile admiraţiei cunoscute mie. Ce înţeleg printr-o instituţie a admiraţiei? În primul rînd, o instituţie întemeiată pe personalitatea unui om care îi dă, evident, proiectul de ansamblu, dar mai ales stilul: stilul de lucru care, la rîndul lui, selectează, destul de drastic, tipul de oameni adunaţi să lucreze în acea instituţie. Iar stilul, foarte aparte, al unei asemenea instituţii e definit tocmai de admiraţie. Autoritatea şefului instituţiei nu e decît secundar instituţională. Angajaţii nu sînt angajaţi atît pe nişte posturi, cît într-o aventură comună, centrată pe admiraţia faţă de un om şi de proiectul lui, care naşte una dintre cele mai nobile solidarităţi: colegialitatea. Neasigurată decît secundar prin legi, nemanifestată decît secundar prin măsuri şi dispoziţii, autoritatea şefului instituţiei e o autoritate de tip inefabil şi totodată de necontestat: însăşi valoarea omului în cauză, a proiectelor sale, forţează admiraţia. În jurul lui se adună, organic, oameni capabili de admiraţie în genere, capabili de admiraţie pentru tipul lui de proiect în special. Silvia MARTON Răsfăţ intelectual şi prostii inteligente În opinia mea, NEC-ul reprezintă, înainte de toate, un cadru de răsfăţ intelectual. Din mai multe motive. Mai întîi prin faptul că seminariile (în special cele de miercuri) şi, în general, dezbaterile de orice fel organizate la NEC încurajează un mod de gîndire aparte în comparaţie cu alte cercuri intelectuale româneşti. Un mod de gîndire care se sperie atunci cînd aude platitudini, care nu suportă plictiseala şi care este convins că umorul şi mai ales autoironia reprezintă ingrediente indispensabile vieţii. Se acceptă pînă şi prostiile. Dar cu condiţia să fie... inteligente. În deplină libertate, fără constrîngeri, în contrast cu un mediu social în care mecanismul care ghidează cel mai adesea reflecţia şi relaţiile sociale este deferenţa, în detrimentul libertăţii, al creativităţii, al originalităţii, al eficienţei. În al doilea rînd, NEC-ul reprezintă un răsfăţ intelectual, deoarece refuză catalogările şi judecăţile în alb-negru. Mediile politice şi intelectuale de după 1989 au încurajat o tendinţă relativ răspîndită de definire a identităţilor şi a poziţiilor publice prin negativ. O gîndire care a încurajat definirea prin poziţionarea împotriva. Un demers relativ uşor, în orice caz confortabil. Este mult mai greu să propui alternative, soluţii diferite, identificări diferite în raport cu ceva pozitiv, constructiv, coagulator. Este mult mai uşor să tranşăm împotriva, împotriva a ceva care există. NEC-ul este un cadru pentru o erudiţie, căreia îi place să ridice probleme şi întrebări, nefiind pasionată de găsirea soluţiilor şi cu atît mai puţin de identificarea unor "inamici". În acelaşi timp, exerciţiile intelectuale, pe care le propune NEC-ul în diferite variante, reuşesc să evite cultivarea deliberată a cenuşiului, tern şi castrator - în acest lucru constă performanţa intelectuală majoră a NEC-ului. Cum? Este o experienţă care trebuie încercată pe propria piele, cum se spune... (fragmente din volumul 10 ani din viaţa mea, coord. Cristian Preda, în curs de apariţie)