„Ne mobilizam în fața Sorbonei ca să împiedicăm «Occidentul» să intre”

30 mai 2018   Tema săptămînii

Fondator al editurii franceze Non Lieu, în 2005, cu numeroase titluri de literatură română tradusă în franceză, în ultimii ani, specialist al mișcării Dada și al filozofiei existențialiste, Michel Carassou avea 23 de ani în mai ’68. O jumătate de secol mai tîrziu, revoluția la care a luat parte ca student la Sorbona e cîntărită fără nostalgie, în eșecuri și reușite pe care le identifică lucid în societatea de azi, de pe pozițiile unui intelectual dezamăgit. Dar un dezamăgit fidel, pînă la capăt de stînga.

Unde erați aum 50 de ani? Cum ați trăit revoltele din mai ’68?

Eram student la Sorbona, pregăteam o licență în istorie. Eram de puțină vreme la Paris, primii ani de facultate i-am urmat la Nantes. Acolo am început „să mă politizez”. Făceam parte din UNEF, sindicatul studenților, un grup care se situa la stînga Partidului Comunist (PC). Eram foarte critici față de PC, care ni se părea că se îmburghezise, nu mai reprezenta clasa muncitoare. La Paris, m-am regăsit într-un mediu și mai politizat, cu grupuri de stînga care se băteau între ele, în planul ideilor, și care se băteau la propriu, în special cu grupul Occident. Era un grup de extremă dreptă destul de violent, care își recruta membrii de la Universitatea Assas, Facultatea de Drept. Trupe de șoc, înarmate cu bîte; veneau la Sorbona și noi îi împiedicam să intre.

În planul ideilor, pentru ce manifestați ?

Pe termen lung, ceea ce voiam era o revoluție, o societate egalitară, idealul comunist. Pe termen scurt, eram foarte implicați – și aici eu am fost un militant activ – în cauza Vietnamului. Momentele fierbinți, primele manifestații dure din ’67-’68, cînd au avut loc confruntări cu poliția, au fost pentru cauza Vietnamului. Noi ceream sfîrșitul războiului, dar de partea vietnamezilor. Reproșam poziția retrogradă a PC, voiam victoria, dar împotriva americanilor. În alte zile, ne mobilizam în fața Sorbonei ca să împiedicăm Occidentul să intre.

Sînteți un specialist al mișcării Dada, al avangardei. Mai ’68 s-a inspirat din spiritul destructiv al lui Dada ?

Exista o voință de a distruge vechea lume, societatea burgheză, inegalitară, egoistă, închistată. Cinci-șase ani mai tîrziu, am ajuns într-un grup care se revendica de la avangardă, am făcut apropierea abia atunci. În mai ’68, nu Dada reprezenta ceva pentru mine, ci marxismul. Nu acel Marx pe care îl devitaliza Partidul Comunist, ci Marx practicat în China și Cuba, sau în Franța, de către Louis Althusser, maestrul gîndirii lui Mai ’68.

Care e reușita incotestabilă a mișcării Mai ’68?

Generația ’68 n-a ajuns cu adevărat la putere, generalul De Gaulle a rămas la putere, a demisionat apoi, dar n-a fost o revoluție politică. A fost o revoluție în moravuri, privitoare la libertatea de expresie, la condiția femeii și a minorităților sexuale. Azi e foarte vie mișcarea #metoo, dar pentru valori individuale. E marea diferență față de Mai ’68, cînd exista sentimentul că societatea se putea transforma grație unor valori colective. Azi e o repliere către valori individuale sau familiale. Homosexualitatea, de exemplu, era percepută ca ceva subversiv. Azi, homosexualii vor să se topească în tiparul social, unde acestea sînt valorile: individul și familia. Mai ’68 a fost un accelerator. Mișcarea feministă a avut și alte oportunități de accelerare, Primul Război Mondial, cînd femeile au luat locul bărbaților în fabrici. În istorie există astfel de momente cînd vedem că lucrurile se cristalizează.

Cel mai mare eșec al lui Mai ’68?

Sfîrșitul iluziei că am putea face o societate egalitară. În anii de liceu, tema cea mai importantă era civilizația timpului liber. Plecam de la sociologi precum Jean Fourastié sau Pierre Bourdieu, pentru a crede că evoluția tehnicii va însemna mai puțină muncă. Oamenii vor munci 10 sau 15 ore pe săptămînă, restul va fi timp liber, iar munca era împărțită în mod egal. Am ajuns la altceva, cei care au de muncă, și muncesc din ce în ce mai mult, și cei care n-au deloc de muncă. Acest ideal al timpului liber, cu locuri de muncă împărțite egal, s-a dus pe apa sîmbetei. O utopie, dar utopiile nu se nasc pentru a se realiza complet, ci pentru a lansa lucrurile.

Cum vă gîndiți azi – după bulversările istoriei, în special în Europa de Est – la marxistul care erați în 1968 ?

Rămîne o teorie economică importantă, pentru a înțelege societatea. Dar aplicarea acestei teorii s-a transformat în caricatura ei. S-a ajuns la societăți închise, autoritare, opusul idealului de la început. E un eșec grav, pentru că azi sînt compromise multe posibilități de emancipare. Sînt grupuri de stînga sau de extremă stînga, în Franța sau în lume, dar nu mai au busolă. După război, comunismul iradia în Franța, clasa muncitoare avea mari speranțe. În periferii, în mai ’68 erau mișcări comuniste, oamenii se mobilizau în jurul Partidului Comunist, periferiile o duceau bine. Azi e o catastrofă!

E un clișeu faptul că imaginea Franței e cea a unei societăți de stînga ?

E un ideal. Franța drepturilor omului e o imagine puternică: o Franță primitoare pentru cei care cer azil, dar realitatea nu mai e chiar asta. Clasele populare, care nu mai au busola comunismului, s-au îndreptat către partidele de extremă dreaptă.

Dar idealul literaturii? Ne mai face literatura să visăm?

Benjamin Fondane are o poezie irigată de o gîndire filozofică existențialistă, care e înainte de toate recunoașterea absurdității lumii. Șestov, Fondane, Cioran ne învață să trăim cu această constatare și să construim ceva plecînd de la absurditatea lumii. Visarea e acum în jocurile video și în rețelele sociale. Literatura e o acțiune de rezistență. Ceea ce spuneau Șestov și Fondane: filozofia noastră e pentru omul singular. Cel care a traversat o criză și începe să reflecteze la ea.

Interviu realizat de Cristina HERMEZIU

Mai multe