„Ne îmbrăcăm în costume populare, da' ne dați la televizor?”
Căminul are la intrare o firmă ruginită, pe care de-abia ghiceşti ce scrie. Cîteva trepte tocite, tavanul periculos de şubred, duşumeaua crăpată. Căminul stă să pice. O parte din tavan a picat deja, astă-vară. Clădirea care adăposteşte Căminul cultural din Năsturelu, judeţul Teleorman, a fost construită în 1954. Florea Simion este directorul Căminului cultural din Năsturelu şi lăutarul satului. Îşi aminteşte că, pe vremea cînd era elev, împreună cu alţi copii de vîrsta lui, au cărat cărămidă cu cărămidă şi au ajutat la construirea clădirii. Căminul are un hol şi două încăperi mari şi late. Într-una dintre încăperi e şi o scenă, încadrată de o cortină roşie, grea şi plină de praf. În faţa scenei – sala de discotecă. Din tavan atîrnă un minuscul glob cu oglinzi, iar pereţii sînt acoperiţi cu graffiti primitive. Pe unul scrie mare, în trei culori: „Welcome to the Danceland“, în timp ce pe altul este desenat un... balaur.
Sala de discotecă e şi sală de repetiţii. Cum spuneam, duşumeaua e crăpată şi scîrţîie cînd băieţii joacă Căluşul sau se încinge cîte o horă. Lucruri care se întîmplă destul de des. E greu de închipuit cum într-o localitate oarecare, într-o clădire ruină, fără – cum se spune – „nici o bază materială“, copiii de şcoală vin la Cămin şi repetă. Există la Năsturelu un taraf („Dunărica“) şi un ansamblu de dansuri care ştie toate obiceiurile şi dansurile locului.
Florea Simion are o vioară românească, făcută la Reghin, veche de peste 40 de ani. A primit-o de la tatăl său care a fost şi el lăutar. Ar vrea să facă la Cămin un cerc de vioară – îmi spune –, dar nu are alte viori. Nu are nici ţambal, nici chitară. N-am văzut, însă, un om aşa de inimos ca Florea Simion. Cu vioara lui îi însufleţeşte şi pe copiii de la dansuri, şi pe cei din taraf. Altfel nu se explică cum cealaltă cameră din Căminul cultural are pereţii tapetaţi cu diplome şi articole decupate din ziare. N-o avea el Cămin cultural, dar se zbate şi găseşte cîte un sponsor care îi dă un microbuz, şi ajunge cu taraful şi cu dansurile la festivaluri şi concursuri, pe care le şi cîştigă de multe ori. În ultimii doi ani, de exemplu, au cîştigat marele premiu la un festival internaţional de folclor din Bulgaria. Iarna, repetă în Căminul cultural, aşa cum e el, iar vara – în parcul de vizavi de Cămin.
Peste tot au mare succes cu Căluşul de Teleorman sau cu obiceiurile din zonă. Florea Simion îi pune pe copii să cînte şi să joace nu numai la festivaluri, ci şi prin sat, cu Drăgaica, Căluşul sau cu Arezanul Viilor (un obicei existent şi la bulgari, care constă într-un fel de ritual, undeva prin februarie, cînd „ceata“ merge la capătul viilor, cu o sanie trasă de cai, se joacă, se cîntă, se dezgroapă o sticlă de vin, îngropată din toamnă, şi se încinge o adevărată petrecere). Am văzut cu ochii mei un astfel de „pelerinaj“ prin curţile oamenilor, acum doi ani, de Sînziene.
La fel, am văzut „reprezentaţii“ date de trupa de teatrul de la Căminul cultural din satul Malu, judeţul Giurgiu. În ultima vreme însă, trupa „Cronos“ (căci aşa se cheamă) a luat o pauză. Şeful trupei, care e şi directorul Căminului cultural din Malu, Lucian Gongu, spune că a meritat pauza: în tot acest timp, Căminul a fost reparat, are pînă şi acoperiş nou, ceea ce e aproape o minune pentru satul cu cîteva mii de locuitori. Mai ales că totul a fost făcut cu bani de la Primărie.
La Năsturelu, în Teleorman, există un proiect pentru repararea Căminului cultural cu fonduri europene. Proiectul este aprobat, dar banii întîrzie să vină. Au venit, în schimb, la Comana, tot în judeţul Giurgiu, unde Căminul din centrul comunei a fost renovat anul trecut. La inaugurare, în aprilie anul acesta, a participat şi premierul Emil Boc. Întrebat de un reporter cîrcotaş dacă nu cumva altele erau priorităţile comunei, premierul a răspuns: „De exemplu, dacă v-aţi căsători şi nu aţi avea un loc unde să vă faceţi nunta, cred că v-ar afecta şi pe dumneavoastră. De aceea, eu pornesc de la ceea ce au oamenii nevoie, de la un Cămin cultural care trebuie să fie pentru comunitate, pentru că la o nuntă, un botez, Doamne, fereşte, o înmormîntare, trebuie să-i pui la dispoziţie omului o asemenea locaţie“.
Pînă să fie reparată, „locaţia“ a stat cu lacătul pe uşă aproape zece ani. Nu era într-o stare prea bună şi nici lumea nu prea se mai dădea în vînt după activităţi culturale. Din cînd în cînd, se mai organiza o seară de discotecă sau o întîlnire electorală. De cînd s-a reparat Căminul – spune directoarea acestuia, Gabriela Sandu – nici vorbă să se organizeze nunţi în clădirea respectivă. „Domnul premier a glumit!“ În schimb, mă asigură că au reînceput să se organizeze spectacole şi festivaluri pe teme tradiţionale. Chiar acum, în noiembrie, ar trebui să fie un festival – „Datini vlăscene“. „Avem o formaţie de căluşari şi una de mandoline, la Şcoala din Vlad Ţepeş, şi o formaţie de fluieraşi la Comana, care sînt susţinute de un profesor şi un învăţător“ – îmi spune Gabriela Sandu. „Mai greu e să atragem bătrînii satului la tot felul de activităţi, pentru că ei au şi costume vechi şi încă mai ştiu obiceiurile de aici.“ Aflu că directoarea Căminului de-abia a convins într-o zi de sărbătoare cîteva vecine mai în vîrstă să se îmbrace în costume populare şi să-i înveţe pe copii să toarcă. Chiar şi atunci au zis: „Noi ne îmbrăcăm, da’ ne daţi la televizor?“.
Căminul cultural în România nu a fost o invenţie a lui Ceauşescu. Primele cămine au apărut încă de pe vremea Regelui Carol I, dar multe au fost construite în perioada comunistă. La început, rulau acolo filme şi se organizau baluri la care cîntau lăutarii satului. Tîrziu, după 1970, Căminele erau folosite pentru repetiţiile la „Cîntarea României“ şi pentru „propăşirea culturii la sate“.
Multă vreme, alături de Biserică şi Şcoală, Căminul cultural a fost una dintre instituţiile importante din fiecare sat, chiar dacă, în multe cazuri, rolul lui era unul propagandistic. După 1989, au avut aceeaşi soartă ca multe dintre CAP-uri: au fost devastate sau retrocedate şi lăsate în voia nimănui. Unele sînt cîrciumi sau loc de întîlniri electorale. Altele – transformate în „palate“ pe bani europeni, altele – ruină. Important e, însă, să se mai găsească oameni inimoşi. Ca Gongu sau Florea Simion sau ca unii învăţătorii din sate.
Liliana Nicolae este jurnalistă la Radio România Actualităţi.
Foto: L. Nicolae