Ne e mai frică de singurătate decît de „onoare“

Nu am nevoie de prieteni. Vreau să zic acum, la aproape 39 de ani. Sau poate că nu am nevoie de prieteni noi, nu pot să-mi dau seama. Prietenia e și greu de definit. Dacă știu exact ce înseamnă coleg, iubită sau soție, e mai greu să spun ce-i un prieten. Ce-l face să fie cel mai bun prieten sau cum împart prietenii pe criterii de apropiere și afecțiune. Am un prieten mai bun decît altul și ce face ca asta să fie posibil? Prieteniile mi s-au părut valoroase și necesare în copilărie și adolescență, cînd se formează grupurile în funcție de afinități, de activități comune sau pur și simplu la întîmplare. Prieteniile din viața de adult sînt altfel. Nu ne mai vedem săptămînal sau chiar zilnic, pentru că viețile noastre sînt acum foarte diferite.

Frecvența cu care mă întîlnesc cu prietenii e tot mai rară pe măsură ce trec anii, iar eu petrec mai mult timp pe mare decît pe uscat. Totuși, am prieteni cu care nu mă văd cu lunile, poate chiar cu anii, dar cu care păstrez o legătură aparent strînsă. Prietenia cu ei poate fi reluată oricînd, însă pentru scurtă vreme, și mi se pare menținută mai degrabă de imaginar și de trecut. Prietenii cu care mă vedeam la zile de naștere, la terase sau la terenul de baschet nu îmi lipsesc așa cum m-aș fi așteptat cu ani în urmă. Vreau să spun că absența lor fizică din viața mea nu mă afectează, atîta timp cît știu că ei există undeva. Mai întîi să clarific puțin. N-am făcut niciodată parte dintr-o gașcă, în mod „oficial“. Gașca de la facultate sau gașca cu care la un moment dat am împărțit o casă. Sau o cameră la cămin. Am stat cumva departe de găști, probabil pentru că, în momentul în care faci parte dintr-una, ai automat un rol pe care trebuie să ți-l asumi din cînd în cînd. De exemplu, la ziua unuia dintre ei, eu sînt cel care aduce vinul. Și de la care pot lipsi numai dacă am un motiv special. Așa că am preferat să fiu mai degrabă tangent cu un grup sau altul. Oricum, găștile ar putea fi doar o reminiscență a tribului ancestral, de care nu avem neapărat nevoie acum și care mai există pentru că oamenilor le e teamă să nu rămînă singuri și fără ajutorul celorlalți.

Trăim într-o epocă în care sîntem obligați să avem prieteni, reali și virtuali. Numărul de prieteni ne confirmă popularitatea. Și nu doar popularitatea, ci succesul. Practic, nici o realizare personală nu contează dacă nu e apreciată de prieteni. Și asta e iar o chestie greu de explicat. Imediat cum obținem ceva, simțim nevoia să împărtășim cu prietenii pe Facebook. Relațiile de prietenie sînt și nelipsite de competitivitate, ceea ce înseamnă că automat sînt o sursă de invidie. Invidia în grupurile de prieteni e ca gravitația, invizibilă și permanentă. O fi ea tabu, însă gîndește-te că cel mai bun prieten al tău a cîștigat la Loto și urmează să-și cumpere o vilă cu piscină într-o țară exotică, unde se va muta curînd și va avea o existență lipsită de griji și plină de plăceri. E greu să nu se strecoare un fir roșu de invidie, avînd în vedere că tu mai ai douăzeci de ani de plătit rata la garsonieră, deși într-o lume perfectă norocul prietenului ar trebui să fie exclusiv o sursă de bucurie. Sigur, aș putea continua cu exemplul asta exagerat, spunînd că într-o lume perfectă prietenul norocos ar plăti el rata la garsoniera mea, însă ce s-ar întîmpla dacă el are zece prieteni în aceeași situație? Gradul de invidie determină, probabil, calitatea relației și cantitatea de bîrfă pe care o generează în interiorul grupurilor de prieteni. Și asta face ca prieteniile să fie, în mod evident, nelipsite de compromisuri, pentru că ne e mai frică de singurătate decît de „onoare“, deși vom susține pînă la capăt contrariul. Însă n-aș zice că prieteniile din viața de adult sînt dominate doar de absență și invidie, pentru că există prietenii sincere și complet dezinteresate, motivate strict de plăcerea de a fi în compania acelui om. 

Dragoș Nicolae este jurnalist și lucrează la SOS Méditerranée France.

Foto: Mircea Struţeanu