„Ne cunoaştem de o viaţă“
- argument -
Acesta ar putea fi un motto bun pentru numărul tematic de acum. Aşa că vă propun o călătorie sentimentală şi nostalgică în lumea copilăriei, a divelor şi a şlagărelor de muzică uşoară care se auzeau la Radio şi la TV în anii ’70-’80. Toţi ştiam aceleaşi cîntece, viaţa dinainte de ’89 avea, în mare, un fond sonor unic. Putem să-i spunem cum vrem: evazionist, uşurel, de inimă albastră. Dar o istorie culturală a vieţii în comunism nu are cum să-l ocolească. Şi nici pe vedetele lui incontestabile.
Anul trecut am fost cîteva zile la Sulina. Sorin, patronul pensiunii, ne-a răsfăţat nu doar cu peşte bun, ci şi cu integrala muzicii româneşti. Au fost nişte seri lungi, fredonabile şi memorabile. Semn că pasiunile în această zonă au fost şi au rămas devastatoare.
N-am cum s-o uit nici pe mătuşa care ar fi făcut moarte de om pentru Angela Similea. Atît îţi trebuia, să-i spui că îţi place mai mult Corina sau Mirabela, şi puteai să-ţi iei adio definitiv de la mascotele ei cu vişine. Avea toate discurile stivuite frumos pe măsuţa de televizor. La orice oră te duceai pe la ea, se auzea vocea suavă a Angelei. De la un punct încolo, mi se părea că începuse să-i semene şi fizic. Şi îţi vorbea despre cît de stilată şi de specială e Angela. Sau despre cît de bine se îmbracă. Venea momentul în care scotea din dulap o rochie vaporoasă, făcută la croitoreasă, după ce îşi văzuse diva preferată purtînd la televizor ceva asemănător.
În ceea ce mă priveşte, lucrurile au fost simple. Angela mi se părea prea mainstream, aşa că am ales-o pe Corina. Era mai potrivită pentru mine. Îi ştiam toate melodiile pe dinafară şi cîntam cît mă ţinea gura „Strada Speranţei“, „Ne cunoaştem din vedere“, „Opriţi timpul“, acompaniată de aparatul radio din bucătărie. O enervam pe bunică-mea, care stătea cu masa după mine şi mă tot bătea la cap că o să întîrzii la şcoală, dar mie nu-mi păsa decît ca prestaţia mea la lingura de lemn pe post de microfon să fie exemplară. Prinsesem din zbor că mişcarea scenică era importantă, doar mă uitam cu sfinţenie la televizor la concursul Steaua fără nume şi la cel de la Mamaia.
Vremurile s-au schimbat şi n-am devenit cîntăreaţă, între timp am aflat şi că n-am voce, dar asta nu m-a împiedicat, cît am lucrat la acest dosar, să cînt cu aceeaşi pasiune din copilărie, acompaniată de înregistrările postate pe YouTube.
Şi, dacă în anii ’80 am avut şansa să suprapun imaginile de pe ecran cu personajele acestea strălucitoare în carne şi oase, căci n-am pierdut nici un recital pe care l-au susţinut în oraşul meu de provincie, acum am înţeles maşinăria complicată care producea aceste dive. Invitatele mele speciale şi extraordinare: Margareta Pâslaru şi Corina Chiriac. Puţină nostalgie nu strică, aşa că vă doresc audiţie plăcută.
Ilustraţie realizată de Ion BARBU