„Ne-am pierdut iluziile, am ajuns deci în situația lui Cioran”
- interviu cu Eugène van Itterbeek, directorul Centrului de Cercetări Cioran -
Eugène van Itterbeek (n. 1934) este poet şi critic literar de expresie franceză din Belgia. Este doctor în litere şi în drept şi a predat cursuri de literatură franceză la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu. Conduce Centrul de Cercetări Cioran de la aceeaşi Universitate şi organizează, începînd din 1992, Colocviul Internaţional Emil Cioran.
Domnule profesor, vă propun să începem cu punctul origo al experienţei dumneavoastră româneşti: în ce context a venit intelectualul belgian Eugène van Itterbeek, poet şi eseist de anvergură, în România?
De fapt, jocul acesta a început înainte de Revoluţia din ’89, pentru că încă din ’82-’83 invitasem la Colocviul de poezie europeană de la Louvain poeţi din Est. Începusem cu Comunitatea Europeană, care cuprindea pe atunci şase state membre, însă apoi am constatat că nu aceasta era Europa; aşa că am vrut să extind colocviul cît mai repede înspre cele douăzeci de ţări ale Consiliului Europei, plus cele două ţări asociate. Şi tot nu era îndeajuns. Mai era, cum spunea Karol Wojtyla, viitorul papă, şi celălalt plămîn, al Poloniei şi al întregului grup din Est şi din Sud-Est. Aşa că am început să invit oficial, propunînd chiar eu numele, poeţi din aceste ţări.
Şi îi invitaţi personal, direct, sau pe căi instituţionale?
Direct, întrucît cunoşteam totuşi cîte ceva din lumea românească – urmasem cursurile de română ale lui Sever Pop, aşa încît trecutul meu românesc descinde încă de pe vremea studenţiei mele la Louvain, de prin ’55-’56. Sever Pop, care era dialectolog, făcea un curs de limbă română prin intermediul poeţilor. Citeam cu el Eminescu de la bun început, din primul an, şi mai ales Bacovia, pe care-l iubea. Am făcut asta vreme de doi ani, cîte două ore pe săptămînă, prin urmare ştiam cîte ceva despre România. Şi am invitat poeţi români, am făcut şi turnee prin România – e drept, asta după ’89, căci eram prieten cu Ion Mircea, care era redactor-şef la revista Transilvania din Sibiu...
El a fost unul dintre poeţii invitaţi la Colocviul de poezie europeană de la Louvain?
Da, i-am invitat pe Grete Tartler, pe care o găseam foarte interesantă şi datorită plurilingvismului ei, pe Ştefan Aug. Doinaş, cu care am devenit foarte bun prieten, pe Marta Petreu, deci am avut poeţi foarte buni. L-am invitat de trei ori pe Marin Sorescu, se impusese deja ca un poet veritabil, erau printre noi şi suedezi foarte interesaţi de el, era totuşi un candidat la Premiul Nobel. După cum vedeţi, a existat o preistorie destul de lungă şi înainte de ’89; iar imediat după Revoluţie, am primit o invitaţie de la Grete Tartler pentru a participa la Colocviul Traducătorilor, organizat sub ministeriatul lui Andrei Pleşu. Aşa că am început să frecventez România, am vizitat-o atunci, la Colocviul Traducătorilor, într-un autocar al epocii, care se defecta în fiecare oraş, şi ne opream la cîte un han ca să bem ceva, şi asta mi s-a părut de-a dreptul poetic. În acest turneu am vizitat Sibiul şi pe Aurel Cioran, i-am cunoscut pe Liliana Ursu, Mircea Ivănescu şi Dumitru Chioaru, eram aproape un soi de mascotă a Occidentului, mă plimbau peste tot, m-au dus la Păltiniş – am simţit atunci România ca pe o mare sărbătoare. Şi aşa şi era. Spun asta des, România şi-a pierdut acum latura festivă. Era un fel de festivitate a sărăciei, deloc artificială, cît se poate de reală, venind din inimă. Să mă întorc însă la vizita mea la Sibiu; am văzut atunci, atît din partea lui Mircea Ivănescu, cît şi din partea lui Dumitru Chioaru, marele respect de care se bucura Aurel. Între noi s-a născut apoi o prietenie. Iar după aceea, în 1990, a apărut propunerea poetului ceh Miroslav Holub de a crea un Centru European de Poezie şi Dialog.
Şi cum anume s-a născut primul Colocviu Internaţional Cioran?
Primul a fost o masă rotundă, organizată de Ion Dur. Ne-au fost alături Irina Mavrodin, Sorin Vieru, în general intelectuali din Grupul de Dialog Social.
În ’92?
Da, în ’92. Imediat după aceea m-am pus pe treabă şi am fondat un Centru de Cercetări Cioran, pentru că nu aveam o sursă de finanţare pentru asta la Centrul de Dialog şi trebuia creat un centru corespunzător pentru cercetarea ştiinţifică, universitară, academică. A trebuit, totuşi, să mă confrunt cu o penurie acută de bani care, din păcate, azi s-a agravat. A fost pentru prima dată cînd a trebuit să fac un colocviu la care participanţii să fie nevoiţi să-şi plătească din buzunar cazarea. La colocviul de la Louvain plăteam pînă şi biletele de avion ale poeţilor africani, de exemplu. E o eroare gravă a Uniunii Europene, care a redus mult finanţarea pentru cultură. Ne-am pierdut iluziile, am ajuns deci oarecum în situaţia lui Cioran.
În ce sens?
Am devenit lucizi, să zicem, însă înspre ce duce această luciditate?! Fără nici un proiect, fără nimic concret... E cumva şi sensul articolului lui Constantin Zaharia, pe care-l citesc acum în 22, în care vorbeşte despre plictisul lui Cioran, un plictis la care a ajuns după dezastrul lui Hitler şi al celui de-Al Doilea Război Mondial, după dezastrul comunist, pe care Cioran l-a presimţit şi l-a cunoscut, fiindcă era foarte bine informat, e deci vorba mai degrabă de o luciditate suprapusă peste o formă de plictis, o trezire la realitate a lui Cioran. Şi acum, după două decenii de viaţă în România, cunoscînd bine şi mediile culturale, mă întreb: unde duce asta? E un impas... Care e proiectul politic şi cultural al Occidentului? Dar cel al ţărilor ieşite din lagărul comunist? Ştiu că polonezii au un proiect, vor să reunească pe un fundament solid tot Sud-Estul, al cărui lider vor să fie. E un proiect important, mai important decît scutul antirachetă. S-ar zice că ne-am îndepărtat de Cioran, dar nu-i deloc aşa: acum îi citesc scrisorile către Armel Guerne, şi se vede că era foarte la curent, urmărea intens politica mondială. E tot Cioran cel din Histoire et utopie, nu s-a schimbat deloc, cu tot plictisul şi celelalte. Era, probabil, doar o mască.
Că veni vorba de mască, m-a frapat în dosarul Cioran din Magazine littéraire, în care aveţi şi dvs. un text, contradicţia dintre articolul lui Maxime Rovere şi cel al lui Sloterdijk. Rovere spune că Cioran face un ansamblu de exerciţii, la jumătatea drumului dintre gimnastică şi asceză, experimentînd toate poziţiile unui om fără nici o poziţie; Sloterdijk, dimpotrivă, spune că pentru Cioran a gîndi înseamnă a-şi defini o poziţie.
Da, nu sînt de acord cu Maxime, i-am şi scris un e-mail pe tema asta, în care îi spuneam tocmai că apreciez mult poziţia lui Sloterdijk, pe care-l consider de altfel unul dintre cei mai puternici gînditori de azi. În Franţa au o problemă cu Cioran, problema trecutului român.
Şi credeţi că, spunînd că Cioran experimenta diverse poziţii, dar nu-şi asuma nici una, Maxime Rovere urmăreşte să-i inocenteze trecutul?
Da, vor să-l ignore fără a-l ignora. Poate că-i o strategie jurnalistică, nu ştiu; pentru ei, evident, Cioran e scriitorul de limbă franceză, care, dacă nu-i cunoşti trecutul, e – aşa cum spune Rovere – un gînditor fără poziţie; însă eu spun că nu poţi disocia între cei doi Cioran. Cioran a rămas mereu bîntuit de utopie. O utopie care a ieşit rău, nu din cauza lui, e drept, ci din cauza lui ’39, a lui Hitler şi Stalin.
Totuşi, au existat cîteva crime legionare şi înainte de ’39...
Aşa e, citisem însă un articol despre evenimentele din ’41, cînd Cioran era în stradă. Era în ianuarie, Sima voia să-şi organizeze lovitura de stat, iar pentru Cioran mişcarea se demascase. Sigur, totul fusese o enormă escrocherie, o dictatură e întotdeauna o escrocherie. Iar Cioran, să nu uităm, era foarte tînăr, avea vreo douăzeci de ani. Cred că lui Maxime Rovere, tînăr intelectual şi el, spinozist, îi vine greu să înţeleagă experienţa biografică a lui Cioran într-o ţară săracă, aşa cum era România. Chiar în 1990, cînd am venit eu aici, România era încă atît de săracă încît nu-mi venea să cred. Vorbind atunci despre asta cu nişte filozofi din anturajul meu de la Bucureşti, mi-au spus – nu pot să uit asta – că sărăcia din România era „o sărăcie absolută“. O constat chiar şi azi, mergînd în anumite zone de la ţară, la Rîul Sadului, de exemplu – nu a dispărut. Să revenim: îl aprob deci pe Sloterdijk, care înţelege trecutul lui Cioran, e pentru el un subiect de gîndire. Ca şi Cioran, Sloterdijk trăieşte în dezacord cu lumea contemporană.
Scrie undeva că germanii trăiesc în blocurile din Frankfurt ca nişte „îngeri vidaţi“, asta e imaginea lui, viaţa e pentru ei confortul, fără idei, fără trecut, fără viitor. Dacă am relua ideea lui Rovere, am spune că, neasumînd nici o poziţie, Cioran e un înger vid. Iar noi ştim bine că el e un înger plin. O mărturiseşte el însuşi, vorbind în cîteva fraze din Despre neajunsul de a te fi născut despre lumina care-l locuieşte. Le-am citat în articolul meu din Magazine littéraire, „Les montagnes magiques“. E un înger locuit de aspiraţia către ceea ce, în vechiul limbaj, se numea sfinţenie. Azi nu mai poţi vorbi despre sfinţenie în Occident, eşti luat peste picior.
Cîndva, vorbind într-un cerc intelectual despre diavol, am fost tratat drept dereglat. Occidentalii nu mai cred în Rău. Pentru ei Răul, cu majusculă, nu mai există. De aceea Maxime Rovere, trăind într-o lume complet laicizată, nu poate înţelege ce poziţie asumă Cioran. Sloterdijk, dimpotrivă, înţelege. Iar în gîndirea pe care am descoperit-o în România mai există încă o metafizică. Occidentul neagă metafizica, ocultează orice caracter metafizic al gîndirii.
E surprinzător ca tocmai un spinozist, aşa cum e Maxime Rovere, să fie acuzat că nu crede în existenţa Răului...
Într-adevăr, dar există totuşi la Cioran o asumare a acestei poziţii, o preocupare constantă pentru acest aspect existenţial. Şi, din punctul ăsta de vedere, descopăr în Cioran un fiu al tatălui lui. A vorbi despre Cioran, deci, şi poate că e o bună concluzie, înseamnă a vorbi despre această plenitudine.
a consemnat Radu VANCU
Radu Vancu este poet şi eseist. Ultima carte publicată este volumul de poeme Sebastian în vis (Editura Tracus Arte, 2010).
Foto: Sebastian Marcovici