Naţiunea, rediviva? Despre cum renasc identităţi care, de fapt, nu au dispărut niciodată
Cetățeanul aheu al Eladei, mai apoi cetățeanul roman al Imperiului, se percepeau a fi altceva decît barbarii de la margini. Pe drept cuvînt, pentru că aveau alți zei, alte cutume sau legi. După ceva timp, „barbarii“ și „cetățenii“ s-au contopit, „migratorii“ și „autohtonii“ s-au amestecat în cetăți sau regate, iar elementul de diferențiere a devenit religia – a cărei fragmentare, reformare etc. urma să ocupe următorul mileniu.
Pentru lumea occidentală, Iisus Hristos a reprezentat cea mai deplină revoluție care se poate imagina; deși împăratul Octavian Augustus, contemporan, n-a avut habar, impactul avea să devină atît de capital încît pînă azi calendarele, cronologiile noastre etc. au drept „moment zero“ anul nașterii (deși, pare-se, Iisus s-a născut… în anul 4 înainte de Hristos!). După secole de persecuție, creștinismul a cucerit apoi bună parte din lumea cunoscută. Mai spre Est, într-o noapte a anului 610, arhanghelul Gabriel apărea în mintea unui bărbat de 40 de ani din deșertul Arabiei; numele lui era Mahomed și, grație revelației lui, apărea islamul. O sută de ani mai tîrziu, steagul musulmanilor ajunsese din India pînă în Spania de azi – deși, din anul 680, ei începuseră să se lupte și între ei (sunniți versus șiiți, un conflict actual și azi).
În anul 1204 (la 150 de ani de la Marea Schismă din 1054), cavalerii catolici ai celei de-a patra Cruciade n-au avut nici o remușcare în a jefui un Constantinopole ortodox – deși ei plecaseră, în teorie, să „elibereze“ Egiptul islamizat! Conflictele dintre ortodocșii levantini și catolicii latini au fost doar o parte a disputei intracreștine – au intrat apoi în scenă protestanții, și ei creștini, desigur, dar un fel de praf de sare în ochii Papei. Cruzimea și fervoarea cu care parizienii catolici i-au ucis și i-au aruncat în Sena pe parizienii protestanți (hughenoții romanelor lui Alexandre Dumas) în noaptea de 23 spre 24 august 1572 (noaptea Sf. Bartolomeu) ar părea de neînțeles pentru cel ce nu cunoaște importanța din epocă a denominatorului religios.
Cuius regio, eius religio
Ajuns aici, răbdătorul cititor s-ar putea întreba la ce bună o atît de lungă introducere, dacă subiectul nostru e identitatea națională. Or, miza acestui text este aceea de a sugera că aceasta din urmă n-a (re)apărut din neant, ci este doar una dintre identitățile multiple pe care indivizii sau comunitățile (și) le asumă. Între identitățile religioase, etnice, naționale, sociale, culturale etc. există adesea o filiație (în sensul că unele pot deriva din altele), dar la fel de bine ele pot azi exista simultan – doar spiritul timpului face ca una să fie/pară, la un moment dat, mai importantă decît altele.
Civilizațiile sînt mereu continuități, în care trecutul și prezentul se scurtcircuitează, adesea la secole și secole distanță – spunea istoricul Fernand Braudel (Gramatica civilizațiilor, 1963). Potrivit unei interpretări cu care rezonez, începuturile ideii moderne de națiune sînt direct legate de epoca de final a războaielor religioase: autori precum Paul Kennedy (Nașterea și declinul marilor puteri, 1987) sau Henry Kissinger (Diplomația, 1994) discută importanța tratatelor de pace din Westphalia (1648) – primul mare congres diplomatic al modernității, care, instaurînd un modus vivendi între catolici și protestanți, a pus și bazele viitoarelor coagulări „naționale“. Acceptînd principiul cuius regio, eius religio (sau „cine stăpînește ținutul va impune religia“), delegații la acele negocieri vor grăbi, fără să-și propună neapărat, apariția unei noi idei-forță în istoria europeană: ideea de națiune. Dezvoltarea economică și militară a statelor, corelația dintre industrie, putere și demografie, declinul latinei „universale“ și dezvoltarea culturilor în limbile „popoarelor“ – acestea (și altele) au făcut ca, în curînd, interesele zis „naționale“ să primeze asupra celor religioase sau de stare. Campaniile napoleoniene, revoluțiile anului 1848, emergența Germaniei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sau cele două Războaie Mondiale (1914-1945) au fost ilustrări ale acestei idei-forță: națiunea și interesele sale (eventual „vitale“) au modelat lumea, mult dincolo de limitele de altădată ale spațiului creștin. După 1945, comuniștii au crezut că pot înlocui identitatea națională cu o alta. În acțiunea lui Stalin, cuius regio, eius religio a devenit „cine stăpînește un teritoriu e liber să impună ordinea sa ideologică“. Pe moment, a părut că funcționează.
Cazul românesc (sau este națiunea o iluzie?)
După 1848, elita românească a fost sincronă cu ideea națiunii ca panaceu, ba chiar a fost harnică în a arde etapele – dat fiind că aveam de remontat un decalaj. Vechi ca popor, relativ tineri ca națiune și încă și mai tineri ca stat (vezi în context Victor Neumann, Neam, popor sau națiune?, 2015), românii au înțeles întărirea națiunii ca pe o condiție obligatorie a progresului general. Au fost românii singuri în această iluzie? Nicidecum. E cert, astăzi, că era o iluzie? Aici există argumente pro, dar și argumente contra. Valide toate.
Desigur, putem ironiza naționalismul romantic al manualelor românești din anii, să zicem, 1880-1940 (altfel spus, de la Regat la România Mare), dar acest lucru e perfect inutil – pentru că manualele din toată Europa erau în mare parte similare, în ton cu spiritul timpului respectiv. Desigur, este monedă curentă printre istorici sau politologi să spună azi că națiunile sînt „comunități imaginate“ (după formula lui Benedict Anderson, 1983), doar că nici această constatare nu rezolvă nimic – din moment ce toate identitățile pot fi descrise drept „imaginate“, fie că vorbim despre creștinism, islam, francofonie, vegetarianism ș.a.m.d. Faptul că nici unele nu țin de natura intrinsecă a umanului (ci sînt acceptate/receptate în cursul viețuirii noastre) este, cred, de bun-simț. Dar această constatare nu le face mai puțin puternice – iar unele dintre ele pot scurtcircuita prezentul, vorba lui Braudel, fie și la decenii după ce le credeai dispărute. La fel și cu identitatea națională: da, ea era propagată oficial la momentul, să zicem, 1918, dar acest detaliu nu o face automat caducă în anul 2018. Iată de ce:
Nu cumva priveam în altă parte?
La cîteva luni de la despărțirea noastră de Nicolae Ceaușescu, eseistul Alain Minc publica, la Paris, un volum în răspăr cu acele mirifice timpuri (La vengeance des nations, 1990). Am cumpărat-o dintr un anticariat, la prima mea călătorie la Paris, în 1993, și ani buni m-am întrebat dacă n-am dat banii de pomană. În mare, teza lui Minc era că, după căderea comunismului, va urma tocmai răzbunarea națiunilor (și resurgența naționalismelor). Or, în acel moment, speranțele noastre mergeau fix în direcția opusă – vedeam Europa cum se unește, cum europenismul cîștiga teren în fața naționalismelor, iar democrația liberală urma să fie noua lingua franca a politicii mondiale.
Privind astăzi înapoi, mă întreb dacă nu ne-am luat cumva, atunci, speranțele drept realități. Concomitent cu lărgirea Europei, în vecinătate sau mai departe, identități religioase, etnice și naționale răbufneau cu o violență inedită – vezi războiul din ex-Iugoslavia (cîte nopți ale Sf. Bartolomeu s-au consumat acolo?), vezi războaiele lui Boris Elțîn cu cecenii musulmani, vezi Irakul invadînd Kuweitul, vezi războiul de pe Nistru între românofoni și rusofoni, vezi masacrele Hutu vs Tutsi în Rwanda (o jumătate de milion de Tutsi omorîți numai în 1994?!), vezi rebeliunea islamiștilor din Algeria, în care guvernul a trebuit să anuleze alegerile (1993), ca ultimă cale de a împiedica victoria unui front islamic etc.
În tot acest timp, identitățile (și interesele aferente) s-au manifestat, subtil. Un exemplu: în timpul crizei din Balcani, Franța dorea prezervarea măcar a unei forme de Iugoslavie, în timp ce Germania a recunoscut printre primele Slovenia și Croația independente (dacă nu interese naționale, cum altfel să numim aceste discordanțe?). Comunitatea (de 12 membri, atunci) a europenilor, deși mai mică, n-a fost mai omogenă decît e UE azi. Sau, alt exemplu: victoria lui Trump în SUA, acum. Privit din afară, pare bizar că unii americani se dezic de ordinea liberală a piețelor deschise etc.; dar, de la nivelul omului mediu, al cărui cîștig în termeni reali n-a mai crescut din anii ’70 și căruia revoluția dotcom nu i-a adus beneficii bănești, lucrurile se văd altfel. Sau, în fine, priviți lumea arabă de azi. Există acolo, într-un segment important din populație, impresia că „identitățile“ încercate o vreme (i.e. naționale, statale sau ideologice) au eșuat – tocmai pentru că au fost impuse din afară, ca și granițele. Singura care le pare validă în continuare e identitatea religioasă – de aici, califatul din 2014, reluarea conflictului sunniți vs șiiți sau martirii care ucid din Bagdad pînă la Paris via München etc.
În concluzie: identitatea națională nu a revenit în dezbatere, din simplul motiv că nu dispăruse niciodată – ci doar noi priveam în altă direcție, avînd atunci alte priorități. Acum, ea este doar una dintre identitățile cărora spiritul timpului le suflă în pînze; cea religioasă vine și ea din urmă, și ele pot merge umăr la umăr – vezi ce se mai întîmplă azi prin Turcia, Ungaria, Polonia sau Scoția, to mention but a few, deși diferite între ele.
Adrian Cioroianu este istoric, profesor la Universitatea din Bucureşti şi ambasador delegat permanent la UNESCO.
Foto: Flickr