Născut prematur, mort la vremea lui. Scurtă istorie a unui festival

Am tot vorbit și am mai scris despre începuturile Festivalului Internaţional de Literatură din Bucureşti (FILB), despre natura accidentală a nașterii unui festival „de buzunar“, care inițial trebuia să fie o întîlnire cu un scriitor maghiar, apoi cu doi, după care a mai apărut un romancier polonez și, cînd totul părea clasat, cineva a venit cu ideea să invităm și scriitori români, apoi altcineva a sugerat să creăm seri tematice, altcineva să avem moderatori diferiți pentru fiecare seară și, în cele din urmă, ne-am întrebat de ce oare nu am numi aceste întîlniri „festival“, dacă tot ține trei seri la rînd și e atît de alambicat. Am mai vorbit și despre reacția unui public bucureștean foarte receptiv, care părea să aștepte un eveniment de acest gen și cum lucrul acesta ne-a făcut să mai încercăm să-l facem un an, iar bulgărele ăsta de zăpadă a crescut, rostogolindu-se, s-a profesionalizat parțial, apoi aproape că ne-a scăpat din mînă. Am învățat de la zero să facem deconturi, să moderăm mese rotunde, să organizăm mese (de diverse forme), să negociem sponsorizări și să dezamorsăm conflicte.

L-am început în 2008, cînd peisajul evenimentelor publice dedicate literaturii era dominat de lansările de carte unde doi critici lăudau exagerat cartea scriitorului, iar în public stăteau trei rude plictisite de-ale celui din urmă. Singurul festival de anvergură fusese pînă atunci „Zile şi nopţi de literatură“, cel organizat de Uniunea Scriitorilor la Neptun, însă acolo publicul larg nu putea accede, iar pe noi ne interesa în primul rînd spațiul cultural bucureștean. Că tot am vorbit despre „noi“, aceștia am fost Vasile Ernu, Oana Boca și cu mine, iar în ultimele ediții ale festivalului ni s-a adăugat Ioana Gruenwald. Responsabil cu partea grafică a fost, de-a lungul celor nouă ediții, pictorul Laurențiu Midvichi, iar gazda lui a fost, de fiecare dată, Clubul Ţăranului.

Cam asta ar fi descrierea la rece a unui festival care, timp de nouă ani, ne-a pus în cele mai imprevizibile situații și ipostaze, un festival organizat de trei, apoi patru oameni care-l construiau „after hours“ și care au învățat pe parcursul lui ce trebuie să facă și, mai ales, cum trebuie făcut un eveniment de acest gen. L-am inventat într-un moment în care piața era goală, dar se simțea palpitația unei nevoi de ceva deosebit. FILB s-a născut „entre chien et loup“, cînd încă nu exista ceva similar în România, dar nici publicul nu știa încă ce-și dorește. Prima schimbare pe care am făcut-o față de lansările obișnuite de carte a fost să așezăm la temelia acestor întîlniri dialogul, atît între scriitorii aflați pe scenă, cît și între public și scriitori.

Am încercat să schițăm un format foarte permisiv, care să ne lase să operăm modificări de la o ediție la alta, am căutat parteneriate dintre cele mai diverse și, poate singura ocupație constantă de-a lungul deceniului fără un an de festival, am cerșit. Am cerșit ținînd cont de unica parte inflexibilă din programul acestui festival: independența de orice imixtiune politică ce s-ar fi putut transforma într-o preluare (și asemenea încercări au existat). Din păcate, ceea ce puteam noi oferi era insignifiant în comparație cu ce poate pune pe tavă un festival de anvergură: nu am avut acoperire televizată sau în media mainstream, iar revistele de cultură și emisiunile radio culturale nu sînt tocmai atractive pentru un sponsor mare. Aici a stat probabil cel mai mare eșec al nostru: nu am reușit să ne vindem, nu am atins deloc zona comercială a unui asemenea eveniment.

Fiind un festival mic, cu un buget de maximum 10.000 de euro, am putut supraviețui ani la rîndul găsind noi sponsori care să ne ofere cîte o mie, două de euro, aplicînd la Ministerul Culturii pentru, iarăși, vreo 2000 de euro, aplicînd la ArCuB, la AFCN, milogindu-ne pe la institutele culturale ale țărilor care aveau scriitori invitați în festival pentru un bilet de avion, pentru o cazare. Într-un an am avut sprijinul Uniunii Scriitorilor, în mai mulți ani pe cel al ICR-ului, de multe ori Cărtureștiul ne-a oferit mesele de prînz ale scriitorilor invitați, am fost sprijiniți doi ani la rînd de casa de avocatură Țuca, Zbîrcea & Asociații, de Dacia (care ne-a dat și o mașină pe parcursul a două ediții, pe care unul dintre noi a reușit s-o bușească), am avut parte de sprijinul British Council de fiecare dată cînd am invitat scriitori britanici, la fel al Institutului Maghiar. Ne-a sprijinit TRADUKI cînd vreunul dintre scriitori se înscria în programul lor germano-balcanic, ne-a sprijinit ProHelvetia o dată sau de două ori. De cîteva ori a trebuit să punem bani de la noi. Într-un cuvînt: haos, dar unul destul de productiv, dacă stăm să ne gîndim că am rezistat așa nouă ani. Nu am putut oferi remunerație scriitorilor invitați, cu asta și începeau mail-urile prin care îi invitam: oferim masă, casă și transport, plus cel mai distractiv festival la care au participat vreodată.

Treaba asta a mers cum a mers în primii ani, apoi, după apariția FILIT-ului, a FILTM-ului, după dezvoltarea FIPB-ului și apariția altor asemenea evenimente-mamut sprijinite de Consiliile Locale și/sau de Primării, ne-am dat seama că piața a sărit direct de la vid la concurență acerbă, și că avem două posibilități: să ne vindem și să continuăm cu un buget crescut, sau să tragem cortina. Am optat pentru a doua soluție, care ni s-a părut mai onestă.

Tot ce am scris mai sus este intenționat trecut printr-un distilator de emoție. Am încercat să evit pe cît posibil referirile la atmosfera care putea fi găsită la acest festival, timp de trei seri la rînd, în luna decembrie. Din momentul în care venea Cezar Gheorghe și-și monta camera video în fața scenei și pînă cînd pleca de la masa de după ultimul scriitor invitat, era acolo o vibrație pe care eu n-am mai găsit-o la nici un festival. Am avut un public de circa 200 de oameni care se regăseau an de an la Clubul Ţăranului, iar pe mulți dintre ei îi vedeam doar atunci și ne salutam ca și cînd ne-am fi despărțit cu o zi în urmă. E un festival care și-a creat propria mitologie, care a legat prietenii între scriitori și care a fost pe cît de cald poate fi un asemenea eveniment. A rămas celebră seara în care pe scena moderată de Luiza Vasiliu s-au distrat timp de trei ore Jonathan Coe și Will Self, în timp ce în sala scufundată în fum de țigară se preumbla o albină uriașă, mascota unei companii farmaceutice din Iași, care ne sponsoriza în acel an. Au rămas în memoria noastră nopțile interminabile dinaintea plecării cataloagelor în tipar, cînd în ultima secundă, spre exasperarea lui Laurențiu Midvichi, vreunul dintre noi găsea încă o greșeală.

Este, cred, munca cea mai dezinteresată pe care am făcut-o în cariera mea: nu am cîștigat nimic care să justifice zecile de ore nedormite, efortul depus pentru ca fiecare ediție să iasă cît mai aproape de perfecțiune, ba chiar am reușit să-mi fac și cîțiva dușmani de anvergură. 

P.S. Programul festivalului, numele scriitorilor invitați, tematicile fiecărei ediții pot fi consultate la adresa filb.ro, cît o mai exista și ea. 

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Copilăria lui Kaspar Hauser, Editura Polirom, 2017.