N-am televizooor!

Se spune că Iosefini, celebrul iluzionist, ajuns la senectute, s-a întîlnit cu un amic pe o stradă în Bucureşti. Acesta i-a zis: "Am auzit că nu mai ai nici o putere, că nu-ţi mai iese nimic..." "Da? Vezi intersecţia asta? În trei minute o Dacia albă va lovi o Dacia roşie." Iosefini se concentrează, iar după trei minute cele două maşini se ciocnesc. "Pură coincidenţă" - remarcă amicul. "Da? Vezi stîlpul de la lîngă noi? În trei minute un domn cu pălărie va da cu capul în el." "Nu se poate" - replică amicul. Iluzionistul se concentrează asupra stîlpului în care, după trei minute, intră un cetăţean cu capul. "E doar o altă întîmplare" - se aude vocea prietenului. "Bine. Vezi blocul cu zece etaje din faţa noastră? Vezi fereastra deschisă de la etajul zece? În trei minute un tip îşi va arunca pe acolo televizorul." "Imposibil!" Iosefini se concentrează asupra ferestrei cu pricina, trec trei minute, trec cinci, trec zece şi nu se întîmplă nimic. După un sfert de oră de concentrare, la fereastră iese un domn care strigă disperat: "N-am televizooor!".

De cîte ori nu v-a venit să strigaţi la fel sau chiar să luaţi "scula" cu pricina în braţe şi să-i faceţi vînt pe geam? Exagerez? Deloc, mai ales după ce televiziunile naţionale au "făcut" Revelionul şi au asistat milioane de români la trecerea dintre ani. Or, după ce am tras cu ochiul p-acolo, nu am nici un dubiu că nu se poate vorbi despre "tabloidizarea televiziunilor", fiindcă tabloidele din România îmi par biete chilii, comparativ cu bordelurile din/de pe sticlă. Ha, ce coincidenţă: în timp ce eu... înfierez aci emisiunile penibile, băloase, zemoase, în jurul cărora gravitează, fericită şi nerăbdătoare, cu telecomanda în mînă, o mare parte dintre români, pe unul dintre posturile "naţionale" e mare chef, mare. Cu manele şi alte cele. Mai exact, cu triluri scoase din burţi, pe texte cu rime tîmpite, cu cabluri de aur la gît şi la mîini, cu şerpuiri şi buriciri cleioase, cu personaje... exoftalmice de atîta admiraţie pentru "artişti" şi suitele lor. Schimb programul, după cîteva secunde, şi aflu că urmează Vacanţa Mare, în reluare, şi că "nu aduce anu' ce aduce Vacanţa Mare". De luni pînă joi.

Ştiu, telecomanda e tot la mine, prin cablu "curg" şi programe rezonabile sau de-a dreptul spectaculoase, nimic nu mă împiedică să butonez pînă dau peste unul dintre ele. Dar nu despre ce ştiu să fac eu cu schimbătorul de canale e vorba, ci, poate, despre ce nu ştie vînzătoarea în vîrstă de 18 ani de la magazin, care mă întreabă "Ce doreşti?", iar eu o chestionez "Aveţi pîine?", la care ea-mi răspunde "Nu, altceva nu vrei?". Despre ce le lipseşte portăriţelor de la "Electrica", agresive şi ţîfnoase ca nişte siguranţe scurtcircuitate, despre ce nu posedă mecanicul de la service-ul auto, iritat că nu-s "bazat" şi că n-am "cas" la Dacie, ca să-şi "bage nişte piese bengoase, cît o freacă pe la motor". E vorba despre puştanii care, şi ei, sînt clone - fără conturi grase, e-adevărat - ale "vedetelor" ce umplu... sticla. Jelim degeaba starea în care se prezintă majoritatea posturilor de televiziune româneşti, pentru că pe ele le doare fix şi doar în rating. Aşa că apăs pe butonul roşu al telecomenzii şi, precum omul de la etajul zece, strig: N-am televizooor!