"N-am putut să nu fotografiez ce vedeam" - interviu cu Andrei PANDELE
Domnule Pandele, sînteţi arhitect de meserie, cum au apărut în Bucureşti acele construcţii cărora li se spunea „Circurile foamei“?
Nu mult timp după ce a fost în Coreea de Nord, dintr-o dorinţă stupidă, Ceauşescu şi-a pus în practică această idee inspirată de Kim Ir Sen. Ca să stăpîneşti oamenii trebuie să-i abrutizezi. Circurile foamei erau imaginea perfectă a acestei abrutizări. Ideea a fost simplă: românii erau atît de absorbiţi de producţie, de depăşirea planurilor, că nu le mai rămîne timp de prostii din astea, precum procuratul hranei şi gătitul în familie. Şi atunci şi-au propus să construiască aceste cantine uriaşe în care să vină şi să mănînce cît mai mulţi oameni ai muncii. Erau gîndite să aibă şi un fel de magazine în care să se expună produse alimentare şi, uneori, să le mai şi vîndă. Să mănînci la cantină în perioada comunistă era un supliciu. N-o să uit mîncarea din concediile la mare de dinainte de ’89 şi gustul ei de cazan. Cred că şi cea din armată era mai bună.
Aţi fotografiat multe cozi şi multe alimentare goale. Cum se trăia sub spaima aceasta că n-o să ai ce pune pe masă?
În condiţiile în care se producea puţin (fără nici o legătură cu ce scria în ziare cu depăşirea planului), oamenii au încercat să se adapteze. Şi-au schimbat obiceiurile, viaţa socială. Pentru oricine, o coadă era o atracţie irezistibilă. Trăiam un fel de psihoză. Cei în vîrstă jucau table la cozi la carne. Era locul în care se socializa. Am nenumărate fotografii cu astfel de scene.
Iarna, la rînd la butelii, era cîte unul care aducea o sanie şi sfoară şi, contra cost, îţi căra butelia acasă. Alţii puneau cîte trei cărămizi la coadă şi apoi vindeau aceste locuri (şi la lapte se folosea metoda aceasta).
La alt nivel se făceau nişte schimburi incredibile. Unii se duceau la prieteni să cumpere mere de la ţară sau cîte o jumătate de porc înainte de Crăciun. Un coleg de-al meu îşi făcuse afumătoare pe balcon şi a devenit în cîţiva ani mare specialist. Iarna, să fi avut zece kg de şuncă, fie ea şi grasă, era o mică avere.
Cînd v-aţi dat seama că lumea aceea absurdă trebuie imortalizată pe film?
Eu eram arhitect, dar şi fotograf de sport. Deci, vrînd-nevrînd, trebuia să vin la serviciu cu aparatul după mine, măcar două zile pe săptămînă. La început, colegilor din instituţie nu le convenea să mă vadă cu aparatul, dar apoi s-au obişnuit. Inclusiv inginerul-şef şi directorul. Mi-am dat seama că se întîmplă mereu lucruri interesante, aşa că era mult mai bine să port tot timpul aparatul cu mine.
Nu mergeam cu scopul de a fotografia ceva anume. Doar la Uranus m-am dus pentru că ştiam că urma să se demoleze. La fel şi cînd s-a demolat Văcăreştiul. Pericolul era mai mare în momentul în care începea demolarea, pentru că devenea suspect să te vadă cineva făcînd poze. Partea bună e că aveam legitimaţie adevărată de fotograf, iar pozele mele apăreau în publicaţii de sport, deci din acest punct de vedere eram perfect acoperit.
Niciodată nu mi-am propus să fotografiez lucrurile care să facă de rîs sistemul. Exista, de altfel, un capitol în codul penal care se intitula „Denigrarea orînduirii socialiste“ şi pedepsele începeau de la şase ani, nu de la trei luni. Dar nici n-am putut să nu fotografiez ce vedeam.
După un an şi ceva de făcut fotografii în zonele oraşului care aveau să dispară, mi-am dat seama că era foarte grav ce se întîmpla. Bucureştiul este, de altfel, singurul oraş distrus în vreme de pace, şi lucrurile continuă şi azi.
La cehi sau la polonezi, să faci poze la coadă era de bonton. La noi prostia era mai mare. Şi, ca-n bancul acela, cel mai mare secret era să nu ai nici un secret.
Zahăr s-a vîndut pînă la începutul lui mai 1982. Apoi s-a dat pe cartelă, o dată pe lună, un kilogram. Ca şi alte produse care se dădeau cu porţia. Gestionarii de la alimentare, şoferii care cărau marfa deveniseră, în acest context, nomenclatură.
În alte oraşe am văzut imagini cu oameni prinşi de miliţeni cu sacul cu pîine; li s-au aruncat pîinile pe jos, iar ei au fost luaţi la bătaie. Nu fotografiam tot ce vedeam, în multe momente era foarte periculos să scoţi un aparat foto.
Întrebat odată dacă am ratat vreo poză, am răspuns că cele mai bune poze le-am ratat, iar pe unele n-am avut curajul să le fac că prea erau evidente şi critice. Veneam la un moment dat de la serviciu spre casa părinţilor şi, făcînd un ocol pentru nişte cumpărături, am trecut pe lîngă Ambasada Americană. Era o după-amiază de iarnă, prin ’85-’86, şi afară ningea. La colţul străzii era o alimentară foarte cunoscută, unde aveau hîrtie igienică. Pe vremea aceea, cine cumpăra hîrtie igienică nu cumpăra un sul. Aşa că am multe poze cu bărbaţi care poartă cu ei un fel de cartuşiere din suluri de hîrtie.
În colţul străzii erau mai mulţi miliţeni. Ca nu cumva să se treacă prea aproape de ambasadă, puseseră un fel de armonică neagră, cu ţepi, pe zăpadă. Imaginea acesta combinată cu cea a oamenilor care ieşeau cu hîrtie igienică din alimentară mi s-a părut spectaculoasă, dar era periculos şi n-am avut curaj s-o fac.
Cum reacţionau oamenii de la cozi atunci cînd vă vedeau cu aparatul?
Prin ’82-’83 nici nu mă tenta să fotografiez cozi. O făceam doar întîmplător. De exemplu, la un moment dat, spre prelungirea Moşilor, după Sfîntul Gheorghe, am văzut o dată 15 cozi una lîngă alta. Cînd sînt atîtea una lîngă alta e greu să treci cu un aparat de fotografiat.
Mi-am dat seama că în situaţiile astea nu-i bine să rişti în mod periculos şi, mai ales, nu-i bine să te ascunzi. Am aproape 1,90, cum să mă fi ascuns? Dar poţi să te faci că faci ceva şi tu să faci şi altceva. Dacă eşti cît de cît îndemînatic. Căci atunci făceam poze pe film. Să faci poze fără să pui aparatul la ochi era loterie curată. Mi s-a întîmplat să fac 3, 5, 7, 9 fotografii şi să nu iasă nici una. Dar mi s-a întîmplat şi să iasă una din două sau una din una. Şi dacă nu pui aparatul la ochi şi e zgomot mare, dai mîna cu cineva şi faci poza cu mîna stîngă uitîndu-te în altă parte, chiar şi cei care se uită cu atenţie nu-şi vor da seama.
Mi-aduc aminte că instituţia la care lucram m-a trimis la Primărie, ca să obţin aprobare pentru un proiect. Era cîndva la sfîrşit de decembrie şi urma Ziua Republicii, pe 30 decembrie. Pe Bulevardul 6 Martie era zăpadă de trei degete şi se turna asfalt peste zăpadă pentru că urma să vină tovarăşul a doua zi. Cînd torni asfalt care are 100 şi ceva de grade peste zăpadă, se ridică nişte vălătuci de abur pînă la cer. Vor fi văzut mai mulţi acest moment, dar mi-aduc perfect aminte că am făcut cîteva poze şi un miliţian a oprit circulaţia în acest scop. Erau realizările…
a consemnat Ana Maria SANDU
Foto: Andrei Pandele. Calea Moşilor, 1981