„N-am ajuns la fundul sacului, degradarea va continua“ - dialog cu Petre BARBU
Toate televiziunile se laudă cu audienţele lor. Aproape zilnic apar comunicate din partea posturilor TV în care se spune „aseară am fost nr. 1, am depăşit concurenţa“ etc. etc. Cum stau lucrurile, de fapt?
După părerea mea, este un comportament comic al televiziunilor. Pentru telespectatorul obişnuit, lucrul acesta nu contează, căci nici măcar nu ştie ce înseamnă rating. Dar se induce în opinia publică faptul că televiziunea aceea e bună, din moment ce se uită atîta lume la programele sale. E o acţiune de propagandă a televiziunilor, cu care îşi sporesc imaginea. Audienţa e într-adevăr importantă pentru clienţii de publicitate, iar televiziunile sînt interesate de asta pentru că, pe baza punctului de audienţă, vînd timp de publicitate. Lăudăroşeniile din comunicatele de presă mi se par ipocrite.
Concret însă, ce înseamnă audienţele, la ce cifre ne raportăm?
În fiecare an, Kantar Media face publice cifrele de audienţă pentru 70 de posturi TV. (Mai sînt şi alte zeci de posturi TV difuzate în România care nu îşi măsoară audienţa.) Aproape 50% din cota de piaţă TV în 2013 au fost furnizate de 9 televiziuni generaliste – în principal posturile din Media Pro şi Intact. Mi se pare un fenomen îngrijorător de concentrare a puterii în televiziune. Următoarea categorie o reprezintă televiziunile de ştiri, care au o cotă de piaţă de 14,6% (Antena 3, B1 TV, Realitatea, România TV şi Digi 24). Urmează nişa desenelor animate (7%), apoi canalele de filme (5%), canalele de muzică şi altele. Canalele de documentare au 1,9% (este vorba despre media pe toată ziua). Ăsta e publicul, aşa arată consumul. Televiziunile generaliste controlează piaţa. 50 de canale dintre cele 70 măsurate au avut audienţe medii de sub 10.000 de telespectatori pe minut (în decursul unui an). Sînt şi televiziuni care au medii de sub 1000 – un fel de televiziuni de cartier. Dacă facem o analiză pe cele două mari trusturi rivale (Intact şi MediaPro), vom vedea că au o cotă de peste 40%. E un lucru prost pentru piaţa TV: avem doi jucători mari, ar fi fost nevoie de un al treilea care să echilibreze lucrurile, oferind altceva decît cei doi.
Al treilea mare jucător ar fi putut fi TVR... TVR este o poveste nesfîrşită...
Pe vremea lui Valentin Nicolau (apropiat de Guvernul Năstase), controlul asupra vînzărilor de publicitate şi asupra investiţiilor a fost mai bun. Valentin Nicolau a fost un bun administrator. Ulterior, acest control s-a pierdut. Acum, TVR a ajuns a noua televiziune ca audienţă. Oamenii de televiziune, cînd au rating-uri proaste, au tendinţa să dea vina pe instituţia care face măsurătorile. Dar care sînt măsurătorile „bune“? Liderii de opinie şi vedetele au dus adevărate campanii împotriva măsurătorilor de audienţă, dar acestea sînt cifrele. În Asociaţia Română de Măsurare a Audienţelor sînt vreo 40 de membri (televiziuni, agenţii de publicitate etc.) şi interesul lor este ca aceste măsurători să fie corecte.
Televiziunile de ştiri au o audienţă medie de cîteva sute de mii de persoane – cît populaţia unor oraşe precum Constanţa ori Ploieşti. Dar impactul lor în opinia publică pare să fie mult mai mare...
Dincolo de aceste cifre, televiziunile de ştiri au o mare forţă de propagandă, de influenţă: dacă într-o seară „toacă“ un personaj, momentul e consumat de cele cîteva sute de mii de telespectatori, dar apoi „se duce buhul“ prin ziare, pe bloguri ş.a.m.d., deci propaganda e mai puternică decît audienţa în sine.
Şi cum se explică asta? Să fie pasiunea românească pentru „tocatul unui personaj“?...
Cred că tot ce spun televiziunile de ştiri este înghiţit pe nemestecate de telespectatorii lor. Oamenii nu-şi mai pun întrebări, nu mai gîndesc. Televiziunile şi-au creat nişte soldaţi credincioşi, care le urmăresc în orice împrejurări, execută mental ceea ce li se spune.
Şi li se spune în talk-show-uri. Televiziunile „de ştiri“ umplu spaţiul de emisie cu nişte discuţii între trei-patru-cinci oameni prezenţi în studio, care îşi dau cu părerea despre orice. Nu cumva talk-show-ul s-a uzat?
Nu cred că s-a uzat această „practică jurnalistică“, dacă ne luăm după audienţe. Dar, din punct de vedere profesional, totul este la nivel de improvizaţie. Asta ţine de calitatea producătorilor şi a oamenilor de televiziune: sînt, în multe cazuri, nişte mediocri, nu nişte inteligenţe diabolice. Şi atunci livrează un produs mediocru. Afirmaţia mea poate părea jignitoare, dar cred că ăsta e adevărul din interiorul breslei. E regretabil că nu avem, la TV, nişte oameni care să te pună pe gînduri sau în care să recunoşti competenţa, atunci cînd vorbesc. S-ar putea să greşesc, dar Robert Turcescu, în primii ani cînd făcea emisiunea cu „bila albă, bila neagră“, era bine pregătit, avea în spate o echipă şi era totdeauna cu temele făcute. De atunci, nu-mi amintesc să mai fi văzut emisiuni bine pregătite...
Dar, atîta timp cît cîteva sute de mii de oameni (sau mai mulţi) înghit emisiuni mediocre, de ce s-ar chinui producătorii şi realizatorii să facă mai mult şi mai bine?
Efortul de a învăţa şi de a te documenta presupune muncă. Şi bani. Iar piaţa de televiziune (şi presa în ansamblu) e doborîtă de sărăcie. E disperată. Nu poţi să vinzi un ziar tipărit stînd toată ziua în redacţie, cu un ochi pe ecranul TV şi cu unul pe Internet, iar a doua zi să ai pretenţia ca potenţialul cititor să-ţi cumpere ziarul în care scrii ce ai văzut pe Internet şi la televizor... De cîţiva ani, ziarele tipărite i-au dat cîte ceva cititorului: un şampon, un disc, o carte, un bilet de tombolă... Cînd piaţa s-a prăbuşit, în 2009, am ajuns la momentul adevărului: am văzut cîţi oameni cumpără ziarele nu pentru că li se dă ceva în plus, ci pentru conţinutul lor. Pe Internet, e aceeaşi problemă: metoda copy & paste – ştirile se fac din comunicate de presă. Mai e un fenomen îngrijorător: agenţiile de PR s-au dezvoltat foarte mult (şi mulţi foşti ziarişti lucrează acum în PR). Conţinutul vine de multe ori de-a gata de la agenţiile de PR, care îi pun jurnalistului pe masă articolul gata scris, interviul gata făcut...
Să nu uităm însă de influenţa politică asupra televiziunilor şi a presei. Asta nu a contribuit la degradarea peisajului?
Ba da. E foarte important. Trusturile de presă n-au ştiut, în ansamblu, să facă afaceri din vînzarea produselor de presă ca atare. Şi atunci, soluţia cea mai comodă a fost să se „lipească“ de partide şi de firmele lor prietene. Cînd ai de plătit salarii, suni la partid, iar partidul sună la firmele-prietene, care mai dau un pic de publicitate... Aşa că jurnalismul aici a ajuns. Nu se mai fac anchete şi reportaje, se lucrează la minima rezistenţă. Culmea e că singurul ziar tipărit care mai publică anchete şi investigaţii – şi e un lucru de apreciat pentru el – este Gazeta sporturilor.
Dar emisiunile de la televiziunile de ştiri îngălbenesc ecranul cu breaking news şi cu „dezvăluiri“, arată pe ecran tot felul de documente, demască personaje publice... Astea nu sînt anchete?
Nu, sînt făcături. Acolo, pînă şi buletinul meteo e prezentat tot aşa, cu mesaje panicarde şi senzaţionaliste. Nu este o acţiune intenţionată, provocată de oameni inteligenţi; e produsul unor mediocri pe care atît îi duce capul.
Dar aceste făcături îndeplinesc scopurile politice ale patronului...
Da, sînt instrumente de propagandă. Eu mă mir că oamenii tineri care fac asta – şi care n-au cunoscut propaganda comunistă de dinainte de 1989 – cunosc atît de bine tehnicile de propagandă şi de manipulare. Cît de bine au învăţat lecţia! Secretarii de partid de dinainte par mici copii faţă de aceşti tineri cinici şi fără scrupule. Ei sînt nişte activişti care n-au nici o treabă cu jurnalismul. Degradarea din spaţiul televiziunilor se datorează şi CNA-ului. Este o instituţie politizată de la înfiinţare. Dar în componenţa, prestaţia şi comportamentul CNA-ului de acum se vede politizarea mai mult ca niciodată. Oamenii de acolo au uitat – sau n-au ştiut niciodată – că ei trebuie să reprezinte interesul public. Ei reprezintă interesele partidelor care i-au numit şi ale televiziunilor cu care sînt în cîrdăşie. Lipsa de fermitate a CNA a condus la această degradare a televiziunilor. Amenzile care se dau se „negociază“ şi sînt frecţii la piciorul de lemn, pentru televiziuni. În lege sînt prevăzute şi alte acţiuni – de la întreruperea emisiei, pînă la suspendarea licenţei. Dar totul se negociază şi se relativizează. Iar televiziunile au indus în opinia publică sentimentul că CNA este un cenzor. Nu este un cenzor. Televiziunile au primit o licenţă pe care o administrează şi fac bani. Pentru asta, televiziunile trebuie să respecte o singură lege – Legea audiovizualului. Nu poţi să-ţi pui poalele-n cap invocînd libertatea de expresie, atîta timp cît ai luat o licenţă de emisie, activezi în spaţiul public şi ai de respectat o lege.
Şi atunci, nu avem soluţii? CNA-ul nu rezolvă nimic, publicul înghite pe nemestecate ce i se dă... Credeam că am ajuns la fundul sacului...
N-am ajuns. Cred că degradarea va continua atîta timp cît lupta politică se va duce pe acest teren. Televiziunile îşi vor urma stăpînii şi interesele stăpînilor.
Petre Barbu este jurnalist şi scriitor. De peste 20 de ani, se ocupă de mass-media şi publicitate. A publicat volume de proză şi teatru. Cea mai recentă carte a sa este Primul an de publicitate, Editura Tandem Media, 2013.