My little pony
La intrarea în bazarul din Neptun, Yakari îşi aşteaptă cuminte clienţii. E de-ajuns să treci pe acolo cu copilul de mînă că un nene îţi şi sare imediat în cale, cu un zîmbet ştirb şi cu aerul că-ţi vinde chilipirul secolului: „5 lei plimbarea, 5 lei plimbarea, şefu’!“. Poneiul Yakari are cea mai tristă privire, poate chiar mai tristă decît cea a puiului de leu de la Sinaia, rebegit de frig, al cărui stăpîn încerca să-i convingă pe trecători să se fotografieze cu el printre nămeţii de zăpadă. O mulţime de copii s-a strîns în jurul lui Yakari, încercînd să-l mîngîie consolator sau să-l tragă de coamă. Părinţii lor n-au nici un chef să dea 5 lei, doar ca să-şi vadă odrasla călare pe ponei în aglomeraţia cu miros de mici şi sunet de manele din faţa bazarului. Înainte de a fi la cheremul acestui nene tuciuriu, cu şlapi şi borsetă, care-l tîrăşte de funie de-a lungul litoralului, pescuind clienţi la 5 lei plimbarea, Yakari a locuit la o crescătorie din Rîşnov, unde respira aer proaspăt de munte şi păştea cuminte iarbă.
Cînd eram mică, nu-mi puteam imagina nici un cadou mai minunat decît un ponei (sau un pui de elefant fugit de la circ, aşa cum citisem într-o poveste sovietică al cărei titlu nu mi-l mai amintesc). Dar în anii ’80 a avea propriul ponei era doar un frumos şi foarte decadent vis… O dovadă că vremurile s-au schimbat şi că trăim în deplină libertate este următorul anunţ, găsit deunăzi pe Internet: „Dau la schimb familie de struţi de un an foarte frumoşi cu ponei. Aştept variante“. Cine n-are struţi de dat la schimb ar putea încerca cu bani: un ponei Shetland costă de la 400 de euro în sus. Practic, cam oricine îşi poate cumpăra acum a little pony, cu condiţia să aibă măcar un pic de curte în faţa casei. Dar, pentru că s-ar putea topi de singurătate şi plictiseală într-o curte, sfatul vînzătorului este să cumperi, odată cu poneiul, şi o capră pitică. O capră pitică este un soi de „domnişoară de onoare“; rolul ei este să-i ţină de urît poneiului şi să-i păstreze buna dispoziţie. Am întîlnit şi măgăruşi care se ocupau cu acest lucru; la un centru de echitaţie din împrejurimile Bucureştiului, Yoda era prietenul, confidentul şi tovarăşul de grajd al celor doi ponei, Pic şi Poc, folosiţi pentru lecţiile de călărie cu copiii. Deşi poneii lasă impresia că ar fi „zglobii“, nimic mai fals: un crescător m-a asigurat că sînt mai degrabă leneşi sau, ca să fim mai exacţi, de-a dreptul „puturoşi“. N-au nici un chef să se obosească degeaba mergînd la trap (de galop nu poate fi vorba), ci preferă să se plimbe cuminţi în manej, duşi de căpăstru. Vara, în locurile special amenajate din parcurile Capitalei, poţi vedea copii stînd la rînd pentru cîte patru ture de manej pe spinarea unui biet ponei care se învîrte în cerc de zeci şi sute de ori pe zi. Manejul e foarte mic şi poneii au o privire ameţită şi fixă, cam ca a unui angajat după opt ore de muncă la birou. La final nu primesc nimic, nici măcar mîngîieri; copiii sînt prea ocupaţi să ajungă mai repede la locurile de joacă cu tobogane colorate. Poate poneii din parcuri se bucură totuşi că n-au ajuns pe mîna vreunui nene burtos, cu şlapi şi borsetă, care să-i ţină legaţi pe litoral. Oricum, cel mai rău lucru care ţi se poate întîmpla cînd eşti ponei este să fii unul roz, din plastic.
Adina Rosetti este jurnalistă şi scriitoare. Romanul Deadline este în curs de apariţie la Editura Curtea Veche.