Muzici și copaci
Doar auzind tema care trebuia să mă provoace să mă gîndesc la posibili copaci prin muzici (și nu invers, pentru că de păsări a fost vorba în alt dosar al Dilemei vechi), am început să fredonez cîntecul folkistului Ștefan Hrușcă, „Un copac cu flori“ („Și un colț uitat de cer / Un copac cu flori / Este tot ce vă ofer“), care nu mi-a plăcut prea mult vreodată. În schimb, din copilărie mi s-au impregnat în memorie și revin oricînd, cu plăcere, liniile melodice mult mai puțin banale, semnate de profesioniști talentați ca Zsolt Kerestely și Horia Moculescu, pe versuri despre copacul omagiat de Aurelian Andreescu și despre salcia de la mal, evocată de Mihaela Mihai. Șlagărele anilor ’70, festivalul de la Mamaia, vocile celebre pentru generația mea (și a părinților mei), toate acestea se reîntorc cu inevitabilul condiment nostalgic la un click pe YouTube, totodată aducîndu-mi aminte ce puțin contau pentru mine, pe atunci, versurile. Tenta patriotică din „Copacul demn se-nalță în grădina mea / Amețit de soare, de lumina grea. / Acest copac e trup din trupul țării sfînt / Și-o fi veșnic pe pămînt“ (Ovidiu Dumitru, 1975) mă lăsa destul de indiferentă. Nici aceea romantică, la fel de metaforică, din „De-ai fi tu salcie la mal / M-aș face rîu, în umbra ta“ (Mihaela Mihai, 1974), nu mă impresiona în mod deosebit. În schimb, înțeleg azi (mai analitic și neutru) efectul garantat pe care-l aveau asupra ascultătorului avînturile melodice ascendente, spectaculoase, din refrenele ambelor melodii, orchestrația și construcțiile armonice inspirate.
Întorcîndu-mă apoi spre partituri mai „serioase“, și Giuseppe Verdi a transpus în muzică, grație lui Shakespeare, o altă salcie, încărcată cu semnificații funebre, într-o arie a Desdemonei din ultimul act al operei Otello. Momentul dramatic este unul de premoniție, într-o atmosferă de liniște dezolată: pregătindu-se de culcare, Desdemona rememorează „Cîntecul salciei“, auzit în copilărie și transformat de Verdi într-un rămas-bun dureros, fatalist. Recitativul, declamația, discursul melodic se împletesc în a exprima muzical sentimentele eroinei, colorate extrem de eficient de sonoritățile orchestrale (mai ales corzi și suflători de lemn). Cuvîntul „salcie“ (Verdi, în acord cu libretistul său, Arrigo Boito, modifică forma corectă de „salice“ într-o comprimare de două silabe) este repetat obstinat de Desdemona, în direcție descendentă (intervalică și dinamică), de cîte trei ori, cu efect de ecou. Fiecare soprană care se transformă pe scenă în Desdemona (vă recomand o înregistrare veche, cu Renata Scotto) trebuie să facă față acestei arii nespectaculoase, în care Verdi topește minunatul său belcanto într-o muzică mai apropiată de verism, de urmărirea atentă a finelor nuanțe psihologice prin detalii muzicale.
Literatura muzicală romantică abundă în simboluri din natură, iar copacilor (stejari, plopi, tei…) li s-au destinat destule pagini; compozitorii le preiau de la poeți în muzicile lor pe text, fie în opera italiană, fie în liedul german. Nu mai puțin faimos decît salcia Desdemonei este teiul eroului solitar care întreprinde trista Winterreise (călătorie de iarnă) a lui Franz Schubert (cu vreo șase decenii înaintea verdianului Otello). Al cincilea lied din ciclul de 24 de cîntece, compuse pe versurile lui Wilhelm Müller, Der Lindenbaum oferă drumețului un refugiu pasager – reveria sub crengile teiului –, după care călătoria continuă cu o abundență de imagini înghețate, singuratice, înlăcrimate, întunecate. Figurile inventive, plastic-vizuale ale acompaniamentului pianistic susțin vocea într-o manieră introvertită, dar cu atît mai emoționantă atunci cînd interpreții știu să decodeze cum trebuie sensibilitatea lui Schubert (neîntrecuți rămîn Dietrich Fischer-Dieskau și Gerald Moore).
Dacă piesele cu text și cele programatice (cu titluri indicate de compozitor) ghidează ascultătorul direct spre diverse imagini – în cazul nostru cu copaci –, muzica absolută, în ipostazele ei abstracte, „pur“ sonore, care nu apelează la indicații extramuzicale, nu are cum să sugereze imagini din natură, dar nici nu l poate împiedica pe ascultător să-și închipuie orice dorește (este o veche discuție estetică pe marginea imaginarului muzical). Și totuși, „arborele“ există (tot ca o metaforă) și la nivelul strict muzical, datorită unei metode de analiză a formelor, adaptată după cele ale structuralismului lingvistic. Mai cu seamă semioticienii muzicii (din anii ’70-’90 ai secolului trecut) au propus un procedeu de segmentare a operei muzicale, de la întreg spre descompunerea în unități din ce în ce mai mici. Am desenat și eu, pe urmele profesorilor mei Dinu Ciocan și Ștefan Niculescu, arbori structurali care mă obligau să fiu riguroasă și totodată să mi folosesc intuția în precizarea dimensiunii „ramurilor“. Dar n-am ajuns la virtuozitatea de a „traduce“ vreo structură muzicală în vreun „copac cu flori“.
Valentina Sandu-Dediu este profesor la Universitatea Națională de Muzică din București. Cea mai recentă carte: În căutarea consonanțelor, Editura Humanitas, 2017.
Foto: wikimedia commons