"Muzica ţîşneşte din materialul inform al zgomotului"
- un dialog cu Călin TORSAN -
Unde se termină zgomotul şi unde începe muzica?
Dacă o monedă de argint s-ar rostogoli pe o podea meşterită din gresie, clinchetul ei ar răsuna diferit dacă lucrul s-ar petrece în Roma antică, să spunem, şi dacă bănuţul s-ar numi sesterţ, ori dacă întîmplarea ar avea loc într-o staţie de metrou a zilelor noastre, iar rătăcitul mărunţiş ar fi cercelul unei Venus, grăbită către birou. Dacă, în a doua situaţie, urechea care i-a semnalat isprava a fost a unui cerşetor sau a unuia cu portofelul şi stomacul pline; a unui purtător de aparat auditiv ori aceea cultivată, a prim-violonistului filarmonicii locale, din nou lucrurile ar fi diferite.
Întrebarea lasă loc de nuanţe, aşa cum lasă şi muzica. Zgomotul, dimpotrivă, nu este subtil. El este otova. Şi uite cum, vrînd-nevrînd, ajungem tot la veşnic deschisa discuţie despre formă şi fond. Aş spune că muzica ţîşneşte din materialul inform al zgomotului. Se trage singură de păr, ca baronul Münchhausen, pentru a se înălţa în faţa noastră din zoaia care a acoperit-o şi încă o mai face, cerşindu-şi respectul pe care poate că îl şi merită.
Cu toate astea, zgomotul rămîne al lumii. E de ajuns un drum pînă la piaţă ca să îţi aduci aminte de asta.
Mult zgomot pentru nimic. Cum comentezi?
Posibilă definiţie a vieţii. Sau, ca să nu cad rob unor stări conjuncturale, hai să spun că ar putea fi o potrivită definiţie a societăţii. A ceea ce face şi lasă omul în urmă.
Şi mai este noul spectacol pentru care lucrez în momentul de faţă. N-am putut ocoli coincidenţa pitită la sînul acestei întrebări.
Zgomotul şi furia. Te reprezintă?
N-am fost un tip zgomotos. Şi nici nu mi-a priit debandada. Şi, uite, cumva hermeneutic, fără voinţă, am apropiat două noţiuni diferite: zgomotul şi dezordinea. Descalificînd-o cumva, cer iertare, pe prima. Un liric are pavilioanele din porţelan.
Însă am fost furios. Poate prea furios. Bîntuit de mînie, dar, stînd să mă întreb de ce, îmi dau seama că fără obiect. Un copil fără minge am fost. Nu prea-mi convin lucrurile...
Se poate face muzică din orice?
Aş putea spune că se poate naşte muzică din orice. Din orice obiect care emite sunete. Rămîne în ştiinţa celui care îl foloseşte să ordoneze aceste vibraţii şi să le pună în contextele care le pot valorifica expresia. Cam aşa cum făceau şamanii. Deşi, în treacăt, oamenii ăştia fumau cam mult, iar dacă faci lucrul ăsta, într-adevăr, ţi se întîmplă să înţelegi destul de bine care este diferenţa de esenţă între a auzi şi a asculta, adică a fi adîncit în sunet. Pînă la urmă, muzica nu se face cu note, ci se face cu sunete, aşa că nu mai contează, în tipul acesta de abordare, recursul la un instrument care, în principiu, este un emiţător de note corecte. El este, pînă la urmă, doar una dintre căile de a ajunge la sunet. Nu singura. Deşi, cînd mă gîndesc la acea orchestră, de oarecare faimă, care interpretează la legume preparate în fel şi chip pentru a putea scoate niscaiva sonuri, lucrurile mi se par mai degrabă lipsite de seriozitate. Este vorba de acea seriozitate necesară atunci cînd asculţi. În rest, sînt destui printre noi care, de dimineaţa pînă seara cu căştile vîrîte în urechi, aud doar, între două staţii de tramvai, felurite chestii.
Ce te poluează fonic?
Nu sînt multe seri de cînd m-am întors acasă, cu nevoia de neexplicat să-mi petrec, pînă să mă culc, o oră sau două în faţa televizorului. Prăbuşit în starea aceea, dulce, de leneveală, aparent departe de orice griji şi obligaţii. Moment în care liniştea pe care mi-o construisem, din cuburi nepotrivite pesemne, s-a prăbuşit. Au sărit aşchii prin toată camera, iar interiorul ei a fost cotropit de barbarii care se prăvăleau din boxele vecinului de deasupra. Duduielile se prelingeau pe ţevile de alimentare a caloriferelor şi se înghesuiau prin rosturile care fuseseră uitate de mîna zidarului. Îmbîcseau perdelele şi covorul. Am fost întors pe dos. Eram un butoi cu ură. Un dicţionar de cuvinte licenţioase. Fire liberală, gîndeam apariţia sectoristului ca unică soluţie a acestui neajuns în care fusesem trîntit.
Totuşi... totuşi. Mi-am dat seama, gîndindu-mă la el mai mult decît ar fi meritat un asemenea accident, că aş fi suportat acea muzică sute de ani, cu căştile lipite cu Super Glue, ca pe cea mai uşoară caznă. Nu ea mă sîcîia. Chiar dacă era vorba de nişte manele prăpădite. Ficatul mi se mărise de la altceva. De la nesimţirea aceea, element constitutiv al umanităţii, care mînase hoardele păgîne peste firele crude de iarbă ale înserării mele.
Ce reprezintă pentru tine liniştea?
Chiar şi în adîncul celei mai pustii păduri, sus, pe culmile îndepărtate de lume ale munţilor, tot am auzit o pasăre ciripind.
Tonul face muzica. Cum comentezi?
Este ca şi cum ai spune că şcoala naşte oameni. Fals. Instituţiile nu pot produce nimic, ele sînt simple distribuitoare de bunuri. Şcoala livrează cunoştinţe organizate, tocmai de aceea produce gestionari. Aşa se explică nevoia ei de diplome, premii şi ierarhii.
Timbrul poate spune altfel acelaşi lucru. Ne poate face să-l acceptăm, aşa cum bucata de zahăr deschide fălcile încleştate în faţa picăturilor amare.
Atonalismul poate fi amestecul de condimente care face ca o mîncare să fie lăudată de meseni. La fel se poate întîmpla şi cu armonia modală, cumva exterioară şi ea noţiunii clasice de armonizare.
Extrapolînd la alte culturi – şi e musai să privim lucrurile din cît mai multe unghiuri cu putinţă –, amintesc doar ştiinţa şi voluptatea cu care sînt dirijate instrumentele netemperate, către cărările bîntuite de zîne şi dragoni, pe care ţopăie în ciuda morţii cîntecul doldora de sferturi de ton. Plin de nuanţe, ca un curcubeu.
Sunete care te obsedează...
Păi, chiar acum, cînd încerc să scriu despre asta şi era pe cale să spun că nu am absolut nici o obsesie auditivă, sînt îngenuncheat de rîsul unui meşter care vinde mărţişoare în curtea muzeului pentru care lucrez. Înţeleg, vine primăvara şi ne pregătim să atîrnăm păsările noastre pe piepturile celor de lîngă noi. Probabil, motive întemeiate de bucurie, nu zic nu. Dar ăsta hăhăie din adîncul rărunchilor, chiar sub fereastra încăperii care mă adăposteşte şi nici nu dă semne că ar vrea să se oprească. Pare că cineva îi şopteşte glume, iar el nu are altceva mai bun de făcut – să vîndă mărţişoare, să spunem – decît să le certifice acestora valoarea prin sunetele lui nearticulate, de gibon pripăşit la oraş. Iar lucrul ăsta se repetă de vreo patru zile. Fix la aceeaşi oră. Durează vreo treizeci de minute. Mă întreb cu seriozitate ce m-oi face fără el, atunci cînd tîrgul va lua sfîrşit? Adică de mîine încolo.
Şi îmi dau seama că mai sufăr de ceva. Este un lucru care m-a urmărit încă din copilărie şi despre care am citit, demult, într-un dicţionar medical. Se numeşte sindrom obsesiv şi poate lua forma fixaţiei pentru o anumită bucată muzicală. Una care rămîne în creieri pe durata unei zile întregi, mai degrabă atunci cînd este o zi în care ai lucruri importante de făcut. Din adîncul creierilor, refrenul poate măcina printre circumvoluţiuni, în gol, după caz: în biroul şefului, în timpul vizitei medicale, într-o sală de concerte sau tulburînd morga duminicală a bisericii.
Cum caracterizezi ritmul şi tempoul vieţii tale?
Răspunsul meu se referă mai degrabă la tempo. Ritmul se poate iţi discret chiar şi în cadrul unui tempo accelerat. Printr-o bătaie sau două. Dar tempoul... Aici e hiba zilelor noastre. Prea ridicat. Nu ştiu din ce poate veni asta, m-am tot gîndit. Cred că este vorba de o alterare a relaţiei dintre spaţiu şi timp. Sau, mai degrabă, a percepţiei noastre în ceea ce le priveşte. Cumva, spaţiul şi-a cam terminat povestea. Misterul unor tărîmuri necunoscute s-a dus pe apa sîmbetei. Te urci în avion şi, în cursul aceleiaşi zile, poţi ajunge la antipod. Trimiţi e-mail iar cuvintele tale, sfidînd parcă legile fizicii şi rîzîndu-şi de toate minunile care se năşteau pe durata unei corespondenţe, sînt teleportate către destinatar. Aşa că, în relaţia asta, inextricabilă, care este stabilită de cînd cu facerea lumii, cea care adună sub acelaşi acoperiş timpul şi spaţiul, primul are de suferit oarecare necazuri. Ca să echilibreze întregul.
Amintesc aici, ca un amănunt venit să confirme ceea ce încerc să spun, că şi frecvenţa sunetelor a luat-o cumva razna. Dacă în muzica barocă, deci acum vreo jumătate de mileniu, instrumentele erau acordate după un diapazon care indica nota la în dreptul valorii de 414 Hz, de pe la 1800 ne ghidăm în ale muzicii după o frecvenţă a aceleiaşi note egală cu 440 Hz. Forţînd parcă urechea. Vrem mai sus, mai repede şi mai mult. Dacă se poate, acum, pe loc.
Totuşi, faptul că nu am telefon mobil şi că, în principiu, nu sînt un devorator de presă îmi lasă suficient răgaz pentru a mă gîndi la mine şi la ale lumii. La viaţă, pînă la urmă. Iar asta îmi lasă impresia că, uneori, chiar trăiesc cu adevărat.
Ce reprezintă pentru tine armonia?
Mi-au trebuit mulţi, prea mulţi ani să înţeleg, ca muzicant autodidact, că armonia reprezintă miracolul din muzică. Acela care poate înălţa către cer sau coborî în infern o aceeaşi linie melodică. Care poate face imnul să pară voluntar, o tonalitate minoră – tristă, iar un cluster – neobrăzat. Invenţie şlefuită de cultura europeană, de aici şi un oarecare orgoliu cuibărit în jazz şi în muzica aşa-numită contemporană. Adică, muzică pe verticală. Spiritul oriental preţuieşte mai mult melodia încolăcită insidios pe firul depănat al isonului sugerînd povestea. Posibil ca lucrurile să se fi desfăşurat şi ca urmare a apariţiei instrumentelor cu clape, cele care au dus, an după an perfecţionîndu-se, la pianul în care s-a cuibărit întreaga cultură muzicală didactică. Şi clasică.
Legătura dintre muzică şi literatură?
Asemănătoare celei dintre limba chineză şi codul de semnalizare pentru macarale. Două tipuri diferite de limbaj, referindu-se la aceeaşi experienţă. Tocmai aici zace şi legătura dintre ele. În rest, ceva mitologie privind sincretismul. Bineînţeles, cu bruma de adevăr care poate să străbată aceste tărîmuri.
Personal, mi s-a părut mereu pleonastică următorea alăturare de cuvinte – frază muzicală. N-am suportat-o. Am fost un adept al muzicii pure. Fără mesaj. M-a smintit, mai ales, amănuntul, deloc de trecut cu vederea, că în timpul unui spectacol liric, banalităţi de felul „Unde te duci?“ sînt puse pe note şi livrate publicului sub forma unor răgete cu papion sau crinolină.
Ce auzi/asculţi cînd scrii?
Merită să spun numai atît: de o bună bucată de vreme încoace, nu mai suport să ascult muzică în timp ce scriu. Nu mă mai pot concentra. Este un rezultat firesc a ceea ce am practicat ani de zile, lipsa de respect faţă de muzică, prea ades gîndită ca un fundal domestic pentru alte activităţi.
a consemnat Adina POPESCU
Călin Torsan este muzician şi scriitor. În 1994 a iniţiat Grupul Domnişoara Pogany. Treptat, s-a remarcat prin muzică, teatru şi literatură, toate sub semnul avangardei şi experimentului. Cea mai recentă carte publicată: O zi. Ultima, Editura Casa de pariuri literare, 2011.