Muzică şi eficienţă
- interviu cu Victor A. STOICHIŢĂ -
Victor A. Stoichiţă e antropolog şi muzician. A lucrat cu lăutari romi în România, studiindu-le teoriile despre eficacitatea muzicală. A publicat aceste cercetări în 2008 sub titlul Fabricants d'émotion. Este autorul unui manual de cîntece rome explicate dintr-o perspectivă etnomuzicologice (Chants tsiganes de Roumanie, Cité de la Musique, 2010 - în curs de publicare).
În România, lăutarii au fost terenul aproape exclusiv al cercetărilor folclorice care au privilegiat textul în detrimentul contextului social. În ultimii ani cercetările întreprinse de etnomuzicologul Speranţa Rădulescu şi echipa sa au depăşit această separare. Cum a apărut pentru tine această provocare? Pe ce coordonate se configurează ceea ce tu numeşti „gîndirea lăutarilor“?
Am început să lucrez cu lăutari în 2001, în cadrul unei teze de doctorat, şi în mare parte datorită doamnei Speranţa Rădulescu. Asta se întîmpla la Paris şi înainte chiar de a avea un subiect bine conturat, s-a ivit întrebarea: „cum se spune «lăutar» în franceză?“. Răspunsul scurt e că nu se spune, nici într-un cuvînt, nici chiar în două sau trei. Pentru a fi conturat, conceptul necesită mai multe fraze (şi pînă la urmă, în experienţa mea, aproape o jumătate de teză de doctorat). În majoritatea tradiţiilor apusene, muzică e înţeleasă ca un fel de comunicare. Se consideră că emoţiile ar fi transmise de la muzicanţi la ascultători, sau măcar împărtăşite între ei. Felul acesta de a percepe muzica e o construcţie care are istoria ei (Bach, spre exemplu, nu gîndea muzica pe care o scria ca o expresie personală). Dar, la ora actuală, faptul că muzica exprimă sau comunică emoţii e o evidenţă pentru mulţi melomani şi o ipoteză implicită în majoritatea cercetărilor de antropologie muzicală. Cu toate că paradigmele inspirate din semiologie au fost criticate destul de abundent în ultimii 20 de ani, ele rămîn cele mai frecvente şi într-un fel „la îndemînă“ pentru a înţelege interacţiile muzicale.
Gîndirea lăutarilor m-a interesat şi pentru că oferea o alternativă ipotezelor semiologice obişnuite. Lăutarii nu pretind că ei „exprimă“ sau „comunică“ ceva prin cîntare. În lăutărie, emoţiile nu „trec“ de la cei care cîntă la cei care ascultă. E o chestiune de etică profesională: lăutarul cîntă ce i se cere, sau ce simte că ar prinde bine ascultătorilor. Ideal ar fi să nu se simtă gustul lui sau starea lui emoţională, pe moment. Faptul că aceste lucruri trec totuşi uneori în muzică nu e gîndit ca un avantaj. În principiu, melodia e cea care conţine potenţialul emoţional; muzicanţii nu fac decît să-l actualizeze şi eventual să-l sublinieze sau să-l canalizeze. Lăutăria e o interacţie care implică emoţii, dar cu o ruptură clară între cei care le resimt şi cei care le fabrică. Lucrul apare în discuţii, dar şi în atitudinea corporală de-a lungul cîntării. Uitaţi-vă la felul în care lăutarii se mişcă, în timp ce cîntă melodii de joc. De multe ori, ei rămîn aproape imobili. Nu bat nici măcar pulsaţia cu piciorul. Şi cînd eu o băteam în timp ce cîntam (cum s-ar face în jazz, spre exemplu), prietenii mei lăutari mă sfătuiau să încetez.
Cine sînt aceşti „fabricanţi de emoţii“ dincolo de portretele reducţioniste propuse de media din România şi de oriunde?
Lăutarii sînt muzicanţi profesionişti, în sensul că ei cîntă pentru bani şi sumele cîştigate astfel reprezintă o parte semnificativă din veniturile lor. Dar nu orice muzicant profesionist ar fi numit lăutar (de ex., termenul nu se aplică unui viorist de orchestră simfonică, nici unui saxofonist de jazz). Unii lăutari cîntă la cerere la diverse evenimente festive (nunţi, botezuri, înmormîntări, hram, petreceri electorale etc.). Alţii cîntă zilnic în cîrciumi şi restaurante. În afară de cîntările live, unii lăutari înregistrează şi discuri sau videoclipuri. Unii fac acest lucru în nume propriu. Alţii colaborează doar în proiecte unde rămîn anonimi (angajaţi, de exemplu, în ansambluri folclorice). Unii lăutari sînt relativ săraci, alţii cîştigă sume fenomenale. Aceştia din urmă exersează ori în România (cîntăreţii de manele în special), ori în străinătate (ansamblurile ca Taraful Haiducilor din Clejani). Unii sînt lăutari de mici copii pînă la bătrîneţe. Alţii au parcursuri mai complicate: în timpul comunismului, lucrau la uzină, dar se ocupau de nunţi sîmbăta şi duminica sau lucrau la colectiv, dar mai ales pentru programul artistic. Mai recent, unii încep cu lăutăria, pleacă în străinătate, se lasă un timp de muzică, lucrează în construcţii, se reîntorc la cîntare. Tot felul de combinaţii şi de parcursuri. Cîntă în multe genuri muzicale, de la cele mai tradiţionale la cele mai moderne. Unii se specializează într-un gen (de exemplu manelele), dar majoritatea se străduiesc să afişeze un repertoriu cît mai eclectic cu putinţă.
„Prăjinenii“ şi conceptele lor
Cercetarea ta s-a desfăşurat în mare parte în Moldova centrală, şi mai ales în jurul satului Zece Prăjini. De ce ai ales zona asta?
Zece Prăjini e un sat locuit în majoritate de romi. Printre ei se află un număr neobişnuit de lăutari. La ora actuală sînt vreo 60 de muzicieni activi. Ei cîntă în fanfare şi în ansambluri mai mici şi amplificate pe care le numesc „orchestre“. Satele din jur sînt locuite de români care trăiesc în mare parte din agricultură. Prăjinenii au şi ei cîteva terenuri cultivabile, dar peticele lor sînt mici, şi nu asigură decît o agricultură de subzistenţă. Banii intră în sat mai ales prin lăutărie, şi irigă economia întregii comunităţi (prin relaţii de rudenie, prietenie, prestări de servicii etc.). Poate din această cauză muzica e un subiect de interes general. Ea este discutată aproape zilnic ca o componentă naturală a zvonurilor şi a bîrfelor. Se vorbeşte de aranjamentele lăutarilor (cine cîntă cu cine, de ce etc.), dar şi de stilurile lor personale, de estetica diferitelor genuri muzicale, de aşteptările diferitelor tipuri de public. Dacă muzicologia e o încercare colectivă de a înţelege cum funcţionează muzica, Zece Prăjini poate fi numit un sat de muzicologi. Mi s-a părut un loc potrivit pentru a afla mai multe despre felul în care lăutarii înţeleg interacţiile muzicale.
Ce anume caracterizează „muzicologia“ lăutarilor?
Conceptele pe care prăjinenii le folosesc sînt destul de diferite de cele ale muzicologilor academici. Una din diferenţele importante e că la Zece Prăjini discuţiile despre structurile sonore sînt întotdeauna strîns legate de consideraţii psihologice şi sociologice. În discuţiile lăutarilor, muzica nu apare ca o „artă“, ci ca o tehnică – socială şi emoţională. Corespunde destul de bine cu ceea ce antropologul Alfred Gell numea „tehnologie de încîntare“ (technology of enchantment): o tehnică menită să modifice nu atît lumea ca atare, ci felul în care o percepem. Pe plan metodologic, lucrul ăsta e destul de interesant. Antropologia muzicii se străduieşte de multă vreme să lege muzica de contextul ei cultural şi social. Această legătură e gîndită de lăutari de la bun început. Pe mine m-a interesat mai ales felul în care ei conceptualizau eficacitatea muzicii. La Zece Prăjini (observaţia poate fi generalizată), termenii legaţi de inteligenţă şi deşteptăciune sînt foarte frecvenţi. Există un întreg cîmp semantic, dar două cuvinte îl reprezintă destul de bine: „şmecherie“ şi „ciorănie“.
„Şmecherie“ şi „Ciorănie“
Care sînt sensurile pe care cele două cuvinte-cheie le acoperă?
„Şmecherie“ are o legătură măcar etimologică cu estetica. Aduce a fantezie, a isteţime, poate bate spre un fel de eleganţă. DEX-ul ne spune că ar proveni din limba nemţească, Schmacker – persoană cu gust rafinat. „Ciorănie“ e un cuvînt de obicei mai peiorativ. El nu apare în dicţionar. Românii din jurul satului Zece Prăjini spun că vine din „cioară“, o poreclă a ţiganilor. Ţiganii din Zece Prăjini spun că provine din cior, care înseamnă „hoţ“ pe ţigăneşte. Prin ambele etimologii, ciorănia are o conotaţie de imoralitate. Dar potrivit prăjinenilor, această imoralitate e doar lejeră şi poate avea rostul ei. Cioranul nu e „hoţ“, ci „hoţ deştept“ – cum îmi explica şeful unei fanfare. Şmecheria şi ciorănia pot fi sinonime, doar că prima deschide mai mult spre estetică şi plăcere, iar a doua – mai mult spre escrocherie şi manipulare. Ambele pot desemna acţiuni, dar şi competenţa sau aptitudinea necesară pentru a le îndeplini (un lucru poate fi o şmecherie, dar şmecherie e şi aptitudinea care îi dă naştere). Ambele cuvinte sînt destul de răspîndite. Ele se pot folosi în tot felul de contexte. Ce e interesant e că lăutarii le folosesc pentru a vorbi de interacţii muzicale şi uneori chiar de bucăţi anume de muzică: un tril, o cadenţă, o parte melodică pot fi identificate ca şmecherii sau ciorănii. Astfel, cele două cuvinte devin termeni de analiză muzicală. Ele izolează şi comentează feluri generale de a cînta, dar şi segmente precise de cîntare. Sensul şi folosirea acestor concepte au constituit tema centrală a cercetării mele.
Cum devine lăutăria un potenţial subiect antropologic?
Lăutarii şi în general „cunoscătorii“ comentează deseori cîntările referindu-se la capacităţi şi efecte cognitive. E vorba de un fel de inteligenţă contextuală. Toată lumea cîntă cam aceleaşi melodii, dar un lăutar mai şmecher le pune mai bine în valoare. Această valoare nu este evaluată în relaţie cu un ideal estetic, ci cu eficacitatea pragmatică a cîntării: a scoate o lacrimă în plus dintr-o melodie tristă, a îndemna mai mulţi oameni la dans cu o piesă de joc, a face mai mult bacşiş cu o melodie de fală, de duşmani, de fraţi. E vorba de fabricarea şi, într-un anumit sens, de manipularea emoţiilor celorlalţi: un lăutar bun „se bagă sub pielea omului“. Această competenţă e un fel de înţelegere – a muzicii pe de o parte, şi a contextului social, pe de alta. Ea nu e doar cognitivă. Are, măcar în România, şi o tentă morală. Cuvintele „şmecherie“ şi „ciorănie“ o desemnează în mod emblematic, dar se pot folosi şi metaforic: „Cutare speculează linia melodică“ sau „fructifică valoarea sunetului“ (citez din discuţii cu prăjineni). Felul acesta de a comenta muzica ne duce spre alte feluri de interacţiuni. Şmecheria seamănă cu diferite concepte descrise în alte părţi ale lumii. Spre exemplu, are multe trăsături comune cu ceea ce grecii numeau métis (inteligenţa lui Ulise, a sofiştilor etc.): o inteligenţă cu rădăcinile în context mai mult decît într-un plan sau un adevăr transcendent. Seamănă şi cu inteligenţa înţelepţilor sau a strategilor militari din Antichitatea chinezească. Aici iarăşi apare importanţa contextului şi a oportunităţii, împreună cu o întreagă filozofie a transformării. Se raportează şi la concepte mai moderne (sau modernizate) cum ar fi cel de „tactică“ la Michel de Certeau, sau bricolaj – la Lévi-Strauss. Pe scurt, cred că şmecheria are un potenţial antropologic, în măsura în care deschide multe căi de comparaţie transculturale. În acest ansamblu, felul în care lăutarii gîndesc eficienţa prin muzică aruncă o lumină specifică asupra unui nucleu mai puţin studiat: legătura între inteligenţă, estetică şi emoţii.
a consemnat Bogdan IANCU