Muzica se ascultă în prezent

9 noiembrie 2011   Tema săptămînii

Cînd vine vorba despre muzică nu mi-a plăcut niciodată să răscolesc în cutia cu casete sau cu viniluri a părinţilor. În muzică nu mi-a plăcut niciodată să mă raportez la vechi, am încercat să mă raportez cît mai mult la prezent. Am înţeles valoarea unor trupe care au făcut istorie (The Doors, Pink Floyd, The Beatles etc.), dar nu i-am înţeles niciodată pe cei de-o vîrstă cu mine, dar cu aceleaşi gusturi muzicale ca ale părinţilor sau, mai rău, ca ale bunicilor noştri. Mi s-au părut întotdeauna nişte nostalgii lăsate moştenire, care inhibă orice altă curiozitate. Îmi place să încerc şi să fiu la curent cu tot ce e mai nou. Îmi schimb destul de des gusturile muzicale şi rareori mă mai uit cu nostalgie în trecut. Îmi place să urmăresc în timp real evoluţia unor trupe, de la album la album, de la o colaborare la alta, de la un stil la altul. Restul e istorie, nu muzică. Muzica se ascultă în prezent, în timp real (live dacă se poate), nu în trecut. Cu toate astea, îmi plac foarte mult remix-urile, cover-urile, mashup-urile şi reinterpretările, poate doar în acest fel pot spune că mă raportez la vechi, cînd vine vorba de muzică. E oarecum natural şi inevitabil. Din moment ce totul s-a scris, acelaşi lucru se poate spune şi despre muzică, totul s-a cîntat. Un caz special îl reprezintă mashup-urile, care suprapun două sau mai multe piese din genuri total diferite – un fel de palimpsest audio. De exemplu, Notorius B.I.G. şi The xx. În teorie sună ca nuca-n perete, dar în realitate sună excelent. Un adevărat revival al hip-hop-ului din anii ’90. O combinaţie care lărgeşte gusturile hipsterilor fixaţi şi ei doar pe anumite genuri şi artişti (indie, să zicem). În cazul de faţă, The xx îl recontextualizează pe rapperul american, îl aduc din nou în prezent. De asemenea, Lil Wayne, fenomenul „weezy baby“, pe de-o parte kitschos, pe de altă parte atît de ciudat încît e de-a dreptul fascinant, a fost turnat peste coloana sonoră de la 500 Days of Summer (adică peste The Smiths şi Temper Trap şi Feist şi Regina Spektor). Rezultatul? Unul care să trezească interesul fanilor The Smiths pentru un gen cu care nu s-ar pupa deloc, dar destul de actual. Şi să aibă the munchies pentru mai mult nou.

Pe de altă parte, odată cu venirea la putere a ochelarilor Wayfarer şi a hainelor vintage, au devenit cool şi pop-ul glam din anii ’80-’90 (cu un twist de electro şi asortat cu un pic de dubstep, dacă se poate), simţit puternic printre influenţele multor trupe noi, casetele audio sub diverse forme (skin-uri de iPhone, de preferinţă) şi nemuritoarele viniluri (preferabil sub formă de poşete). Adevărul e că în muzică se recuperează, recontextualizează şi reciclează constant perioadele anterioare. Pînă la urmă, muzica de astăzi se bazează în mare parte pe sample, aşa au şi ajuns Fetele de la Căpîlna pe noul album al lui Jay-Z şi Kanye West (căutaţi piesa „Murder of Excellence“, pentru mai multe lămuriri). Şi de unde să samplezi, dacă nu din arhiva muzicală a trecutului recent, sau nu chiar atît de recent. În tot acest timp, vinilurile rămîn o constantă, de cînd au apărut pe piaţă (anii ’50), pînă în prezent. Orice artist care se respectă îşi lansează albumul şi pe vinil, pentru simplul motiv ca DJ-ii preferă să mixeze de pe viniluri, nu din nostalgie (deşi...), ci din profesionalism: vinilurile sînt mult mai uşor de manevrat şi redau sunetul la o calitate mai bună, deşi sînt mult mai greu de transportat. Dar cine ar prefera astăzi să asculte acasă muzică la pickup, în loc să-şi bage nişte candyskulls în urechi şi să dea play la un mp3 de pe iPod? De altfel, şi magazinele de muzică au devenit o raritate, acum totul se întîmplă online pe iTunes şi alte site-uri asemănătoare. Nici CD-urile nu mai sînt ce-au fost. 

De fapt, în muzică se recontextualizează şi se recuperează la greu, de la trecutul recent, pînă la cel îndepărtat. Există şi o secţiune pe care orice trupă trebuie s-o completeze în CV, se numeşte: influenţe. Iar comparaţia unor artişti noi cu alţii mai vechi (acel „sună ca“) e şi ea inevitabilă. Unii amestecă muzica clasică cu cea house, pentru efecte experimentale, aşa cum o face artistul român de muzică electronică Petre Inspirescu. Alţii se inspiră din zonele temporale imediate, cum face Neon Hitch, o cîntăreaţă britanică talentată care a crescut la circ şi care, pentru a ieşi în evidenţă, face cover-uri pop după piese hip-hop de la Kreayshawn, Snoop Dogg, Wiz Khalifa, Mac Miller etc. Rezultatul este ceva cu totul nou, iar originalul se recunoaşte destul de greu. La fel fac şi suedezii jj care convertesc hip-hop-ul supercomercial şi superficial al unora ca Lil Wayne, Akon, Jeremiah, într-un balearic beat sau dream pop incredibil. Toate sînt recontextualizări ale trecutului mai recent sau mai îndepărtat, dar ancorate în prezent şi care privesc spre viitor. Nu sînt doar dezgropate ca nişte relicve, ci prelucrate, ca nişte resurse. Acest gen de raportare la trecut îmi place.

Gruia Dragomir este jurnalist şi traducător.

Foto: M. Grecea

Mai multe