„Muzica lui Enescu – o permanentă căutare“ – interviu cu violonistul Vlad STĂNCULEASA
Ce a însemnat premiul pe care l-aţi obţinut la Concursul „George Enescu“ şi ce înseamnă festivalul pentru dumneavoastră?
A concura într-un concurs de talia celui de la Bucureşti s-a dovedit a fi foarte dificil. Presiunea de a evolua acasă într un mediu competitiv şi evaluator a fost mult mai mare decît mă aşteptam, chiar dacă a fost, în mare parte, doar produsul minţii mele. În schimb, concertele din cadrul festivalului mă umplu de o emoţie unică pentru că publicul face parte din muzica pe care încerc să o decodificăm şi să o trăim împreună. Pe de altă parte, pentru mine Enescu înseamnă „acasă“… Mi e foarte greu să vorbesc despre locul pe care îl ocupă in inima mea. Probabil că mi-ar fi mai uşor să cînt despre asta, şi am şi făcut-o, cu suita „Impresii din copilărie“, pe care am interpretat-o la ediţia 2007 a Concursului „George Enescu“ alături de pianista Verona Maier, și am obţinut „Premiul pentru cea mai bună interpretare a unei sonate pentru vioară şi pian de George Enescu“. Pentru mine, muzica lui Enescu înseamnă o permanentă căutare, o nelinişte greu de stăpînit, un dor permanent, nestins… Există înlănţuiri armonice în piesele lui care îmi dau fiori, iar modul incredibil de „personal“ în care a tratat vioara în creaţia sa dovedeşte legătura organică pe care a avut-o cu instrumentul căruia i-a datorat atît gloria, cît şi nefericirea, în timpul vieţii aura de interpret umbrind-o, în mod nedrept, pe cea de compozitor. Mă surprind revenind mereu la muzica lui. Şi nu întîmplător, primul meu compact disc, alături de pianistul Thomas Hoppe, a fost dedicat creaţiei româneşti pentru vioară, lucrările enesciene fiind în prim-plan.
Începînd din anul 2007 (cînd am fost laureat al Concursului Internațional „George Enescu“), am fost prezent la fiecare ediţie a Festivalului: în 2009, împreună cu „Camerata Lysy“ a Academiei Yehudi Menuhin, condusă de legendarul violonist şi profesor Alberto Lysy, în anul 2011 am împărşit partitura solistică cu violonistul Liviu Prunaru, iar în 2013 am revenit pe scena Ateneului alături de violonistul Maxim Vengerov. În ultima ediţie de Festival am fost prezent cu Orchestra de Cameră „Tharice Virtuosi“, alcătuită din absolvenți ai Academiei Menuhin, formaţie a cărei constituire reprezintă un omagiu adus memoriei celei care a fost sufletul şi susţinătoarea Academiei, Martha Müller…
Acest festival e cartea noastră de vizită şi evenimentul care a aşezat Bucureştiul pe harta marilor evenimente muzicale ale lumii. Pare de domeniul fantasticului faptul că reuşim să perseverăm în acest domeniu şi demonstrăm continuitate. Echipa Artexim şi domnul Mihai Constantinescu merită toată aprecierea noastră.
Ce relaţie se creează între un violonist şi vioara sa?
Vioara mea e o Sanctus Serafin din 1739. Pe lîngă valoarea istorică, are o poveste cu totul aparte. Este prima vioară pe care George Enescu a cumpărat-o cu banii cîştigaţi din activitatea concertistică. Un instrument drag maestrului, pe care, mai apoi, l-a dăruit elevului său preferat, Yehudi Menuhin. Inutil să vă spun că niciodată n-am visat că voi putea cînta pe un astfel de instrument. Cum am reuşit să intru în posesia lui… probabil că acest gen de conjunctură are darul de a confirma faptul că, dacă îţi doreşti ceva cu toată fiinţa, atunci întreg universul complotează în favoarea ta. Faptul că deja fusesem invitat să intru în cercul restrîns al studenţilor Academiei Menuhin (lucru pe care i-l datorez violonistului Liviu Prunaru) ţinea de domeniul incredibilului, pentru mine. Aveam 18 ani şi eram student, în Elveţia. Părea că totul începea să aibă sens, aveam şansa extraordinară de a învăţa de la cei mai buni instrumentişti ai lumii şi mi se clădea încrederea că pot să mă ridic la nivelul unei şcoli de prestigiu, în ciuda vîrstei fragede. Ar trebui să precizez faptul că Academia Menuhin e, dacă vreţi, o platformă mai potrivită perfecţionării decît studiilor specifice unei instituții de învăţămînt superior; conceptul de bază presupune foarte multă practică, eşti „aruncat în foc“ prin intermediul concertelor pe care le susţii alături de profesorii tăi, ceea ce complică lucrurile şi ridică nivelul de exigenţă foarte mult; în mod normal, eşti admis la Academie după ce ai încheiat studiile la Conservator. La mine, întîmplarea a făcut ca lucrurile să stea invers… mai întîi a fost Academia Menuhin şi apoi a venit rîndul Conservatorului din Lausanne. O dovadă în plus că în viaţă nu există reguli, ci oportunităţi. Odată intrat în universul Academiei, am aflat de existenţa mecenatului artistic despre care citisem doar în biografiile muzicienilor sau la cursul de istoria muzicii. Am descoperit că există, şi în ziua de astăzi, oameni care înţeleg să investească în achiziţionarea de instrumente valoroase pe care le încredinţează unor muzicieni care le menţin în viaţă şi în centrul atenţiei publicului pentru care au fost construite, în urmă cu sute de ani. Doamnei Martha Müller, sponsor al Academiei, îi datorez onoarea de cînta pe acest instrument. Mărturisesc faptul că nu a fost deloc uşor să mă acomodez cu acest Sanctus Serafin, care, am aflat ulterior, se dovedise încăpăţînat şi ostil, mulţi dintre cei aleşi să-l folosească plîngîndu-se că e „prea sălbatic“ şi „greu de cîntat“. Cum am reuşit să-l „îmblînzesc“!? Probabil cu multă răbdare şi perseverenţă. Şi a fost începutul unei frumoase prietenii. Devii răspunzător pentru ceea ce ai îmblînzit. Acest instrument este şi va rămîne unic pentru mine. Am convingerea că această vioară are un suflet al ei. Un suflet aparte, pe care eu am învăţat să-l cunosc şi să-l ascult. Şi, ca orice instrument de valoare sau obiect de preţ, trebuie îngrijită şi protejată de diferenţele de temperatură sau de umiditate. Sînt peste zece ani de cînd ieşim împreună pe scenă. De aceea, avînd în vedere fragilitatea ei, am luat hotărîrea să o folosesc mai rar, doar în concertele importante, pentru a o proteja şi a o păstra cît mai mult timp într-o formă optimă.
Cum arată „agenda“ dvs. în viitorul apropiat?
Încărcată. Plină de proiecte interesante pentru mine şi utile pentru dezvoltarea mea muzicală. Ianuarie şi februarie vor aduce concerte în România alături de filarmonicile din Bucureşti şi Iaşi. Luna aprilie, recitaluri în Germania și România alături de pianistul James Maddox, iar în mai (un proiect pe care îl aştept cu drag) voi concerta alături de Orchestra de Cameră Radio din Leipzig, în calitate de solist, concertmaestru şi îndrumător artistic, neavînd dirijor. Cine se află prin preajmă e cu mare drag invitat.
a consemnat Stela GIURGEANU