Muzică & voturi

Cu muzica pop românească am avut de-a lungul vieţii o relaţie complexă, de dragoste alternată cu ură. Poate cu dragostea exagerez, dar ura a fost destul de sinceră. Cred că şi dragostea, dacă mă întorc cu amintirile pînă la mijlocul anilor ’80, cînd, în calitate de comandant de detaşament al clasei, am sărutat-o pe obraz pe Mirabela Dauer. Emoţia mi-a fost vie, iar piesele trase pe magul Tesla de la diverse emisiuni radio au fost repere fundamentale în formarea mea ca ascultător de muzică. E drept că-l preferam oricînd pe Engelbert Humperdinck, dar decalajul între ce venea din afară şi ce aveam cu noi, înăuntru, parcă nu era atît de deprimant ca în anii postcomunişti.

Anii ’90 au fost cei în care m-am uitat la muzica uşoară românească mai cu mînie, mai întîi direct în ochii ei, apoi în urmă, peste umăr, cît să văd dacă se mai întîmplă ceva. Generaţia jovială a copilăriei mele – Ţeicu, Moculescu şi distinsele doamne ale revelioanelor de altădată – a fost înlocuită cu bikinii lui Jimi şi atrocităţi vecine cu pornografia infantilă. Cu un singur nume am rămas din anii ’90 – geniul involuntar al clujeanului DJ Boroş, cu primul album conceptual românesc de la Cantofabule încoace.

A nu se înţelege că generaţia optzecistă ar fi fost exemplu de urmat pentru postcomunişti. Era normal ca lucrurile să se schimbe, dar schimbarea de regim s-a făcut cu plagieri neruşinate şi compoziţii intuitive. Am impresia că România a sărit cu totul peste cîteva mişcări majore din istoria muzicii, de exemplu disco şi punk. Punk-ul am început să-l recuperăm cît de cît, dar peste disco am sărit cu totul. Pentru o evoluţie sănătoasă a pop-ului, muzica disco e ca şi calciul – dacă nu-l ai, ajungi la spasmofilie, diagnostic care mă tem că exprimă cel mai corect ce s-a văzut şi s-a auzit în muzica pop nouăzecistă de la noi.

Noroc cu basarabenii care ne dau muzică şi voturi la schimb cu cetăţenie. O-zone ne-au salvat obrazul în discotecile europene. Nu-s nicidecum un ascultător de dance, dar cînd au apărut ei în vizor, am simţit că lucrurile s-au împrospătat. Sigur, versurile au rămas în zona ridicolului, dar au devenit suficient de abstracte încît să poată fi puse pe seama postmodernismului. În plus, au calitatea care a lipsit prea multă vreme din reţetă, şi anume caracterul viral. Nu reuşesc să-mi amintesc nici un refren românesc cu adevărat viral între „Ioane, Ioane, toată lumea doarme“ şi „Maiahi Maiaho“ (sau cum s-o fi scriind). Nici Andre, nici Duţă, nici alţii ca ei n-au reuşit să găsească amestecul magic de silabe, sound şi muzică. Decît poate băieţii ăia cu Jimi şi bikini ar fi avut o şansă, dar uite că nici nu-mi mai amintesc cum se numeau. Poate e mai bine aşa.

Basarabenii par a fi specialişti în memetică, în muzică virală, şi asta nu de ieri-alaltăieri. Canţonetistul parlamentar Ion Suruceanu, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Anastasia Lazariuc „le aveau“ şi ei. Nu sînt destul de erudit să caut dovezi care merg mai adînc în trecut. Moldovenii se impun şi prin faptul că reuşesc, în mare parte, prin propriile forţe. Zdob şi Zdub a fost primul grup rock „de-al nostru“ care suna cu adevărat contemporan – nici generic, nici ştift, nici bătrînicios. Clanul Stratan a infuzat deja în conştiinţa românească şi nu sînt semne că s-ar da la o parte. Alexandrina Hristov e singura tentativă de pe aceste meleaguri de a o imita măcar pe Tori Amos. Iar un sound şi o coerenţă pop-avangardistă ca pe ultimul album al Getei Burlacu nu ţin minte să fi auzit, păcat că e pus mai degrabă în slujba interpretării decît a compoziţiei. Din această generaţie, doar Anna Lesko n-a mers pînă unde ar fi putut să meargă, parcă i s-a întîmplat ceva pe drum. Mă tem că a căutat scurtătura în drumul spre succes şi a nimerit într-o fundătură, model de altfel consacrat în showbiz-ul românesc. E singura dintre cei enumeraţi, de la care, de pe poziţia mea dezinteresată, n-am reţinut nici măcar un refren. La trasul liniei, am impresia că e o conspiraţie la mijloc, dar nu-mi dau seama dacă îi sîntem victime sau beneficiari.

Aron Biro are blogul de critică şi promovare a culturii populare The Deleted Scenes – http://aronbiro.blogspot.com.