Muzeul Eu - Muzeul Consumatorului Comunist din Timișoara
Fiecare are un muzeu personal. Unii îl împing ca pe o roabă, alții îl cară ca pe un contrabas, cîte unul, mai relaxat, ca pe o scamă în fundul buzunarului. Colecții diferite, piese care mai de care. Pe frontispicii, proprietarii zgîrie cu egouri ascuțite numele proprii fără să uite serifele, ele asigură longevitatea și conferă aerul de monument necesar. Orarul de funcționare al acestor instituții ne-mamut depinde de masa la care fac consumație deopotrivă vizitatorii și proprietarii. În vitrinele muzeelor, bătute în cuie pe hipocamp, în ciuda faptului că sînt imuabile, se patinează artefacte imateriale recuperate, reîntregite și restaurate din praful unor cioburi de amintiri distorsionate la a căror înfrumusețare curatorii, vorba poetului, „șlefuiesc necontenit“. Alteori, adăposturile relicvelor personale și ale nostalgiilor zac într-o continuă restaurare (din lipsă de fonduri sentimentale sau de management defectuos), depozitate în magazii insalubre, îngrămădite alandala, fără număr de inventar, fără să fie cunoscute vreodată.
La intrarea în aceste instituții, asemenea obișnuitelor tanti ce vînd bilete la ghișeele muzeelor subvenționate, șed proțăpiți cei care le-au dat nume. Intrarea costă uneori o cafea, o bere, un șpriț, un timp, o poveste la schimb, o idee sau mai nimic, se practică multe categorii de tarifare, unele chiar preferențial/discreționare.
Exponatele acestor muzee ambulante diferă de la caz la necaz. Uneori transcend povestea, sar balustrada și capătă forța de a se materializa în imagini aievea acompaniate de senzații olfactive capabile să stimuleze tot soiul de papile, glande și deseori cordul. Am avut privilegiul de a fi fost vizitatorul indiscret al multor cotloane ale muzeelor prietenilor, părinților, comesenilor și aleator întîlniților. Nu am găsit vederi, pliante sau magneți, așa că am rămas doar cu esența. Ce ai trăit nu poate fi retrăit, clipa s-a scurs.
Revin însă constant în fața porții propriului muzeu cu bucuria redescoperirii mixată cu aducerea aminte și surîsul sclipirii din ochi. Cunosc toate holurile, ascunzișurile și cotloanele pe de rost. De spaimă am montat cu atenție deosebită unde infraroșii împotriva celor care forțează intrarea, doar am puse la păstrare acolo obiecte de patrimoniu personal, obiecte de cult(ul) personal(ității).
Uneori, cînd zile întregi nu pășește nici un vizitator în muzeul meu, mă pun pe șters praful. Încep cu începutul. La intrare trona amintirea inocenței mele. Între timp această piesă a fost furată. Nu am fost prins nici pînă azi. Dau cu pămătuful pe soclu, să fie curat pentru atunci cînd conducerea muzeului va fi dispusă să-i plătească prețul răscumpărării. Momentan vizitatorii mai pot admira doar o copie tocită, făcută ferfeniță de rememorarea mea recurentă. Altfel spus, admir un fals.
Apoi dau cu mopul prin beciul memoriei. Acolo se găsesc fragmente fragile din era glaciară a inexistenței mele, din inexistentul „eu“, care eram doar un gînd de împlinit în dorințele părinților mei. Atenție pe unde călcați, în colțurile la care nu ajung din cauza lipsurilor de memorie se lăfăie păianjenii în mini-hamace. Puțin mai sus, la parter, dacă urcăm pe treptele evoluției mele personale găsim expuse rămășițe ale paleoliticului copilăriei în care jucam poker cu cărți de „Păcălici“. Sînt toate acolo, fizic, materiale, pipăibile, nimicuri inestimabile, tezaurul agonisit în copilărie; diplome de șoim, inelul translucid al cravatei de pionier (bată-l Dumnezeu, așa, în treacăt), munbuții scîlciați ai copilăriei, trăncănele, țiuitori, un caleidoscop, „Maria Mirabela“, praștia, tubul, cornetele, „Piticot“, toba de tinichea, rotobilul, pistolul cu capse, tractorașe descompletate, ursulețul, aparatul foto din care țîșnește apă, elefănțelul, cărți cu zîne neprihănite, niște daci liberi din „Dacii & romanii“… „Nu te supăra, frate“, dar sînt toate acolo, pregătite să fie scoase la lumina unor ochi care sticlesc dornici să le frunzărească. Cu tot cu poveștile lor care probabil că la urma urmelor nu folosesc nimănui. Fiind o instituție modernă, oferim vizitatorilor mei posibilitatea de a trăi o experiență de tip „interactiv“. Vă pot explica procedeul prin care se confecționa o bubuitoare dintr-o cutie de „Amigo“ și puțin carbid sau cum se asambla un injector cu percutor pe bază de fosfor. Fără violență, momentan, poftiți, să urcăm la etajul unu. Aici dăm buzna în neoliticul adolescenței. Discuri cu rockăreală, postere, vederi bidimensionale cu gheișe, brichete metalice, șepci, creioane roase, beții prin parcuri, corigențe, întîia noapte de amor cu o fotografie color, Sepultura… nimic fabulos, aventuri de scarabei. Comune, dar unice. Mergem mai departe.
La etajul doi, etajul de cleștar, pe unde fac curat mai rar, sînt ferecate amintirile iubirilor însoțite de mirosurile primăverilor și de trilurile păsărilor în diminețile în care goneam chercheliți spre casă, de mînă. Șoapte fierbinți cu miros de alcool ieftin, zdrențe rătăcite printre cearșafuri, mucuri de țigări fără filtru, scrisori cu porcușori pătate de lacrimi, un cercel, o batistă, un șervețel cu un număr de telefon incomplet, conserva din care am mîncat împreună, caiete studențești, o inimioară de pleu, un oracol, un test de sarcină.
La etajul trei nu e nevoie de curățenie, aici păstrez fără nici o explicație, undeva la capătul holului, într-o anexă, ascunse indiscreției publicului, magaziile cu piesele de re-zis-tență neinventariate și cîteva gioar-se de amintiri din Evul Mediu al memoriei. Discreția mă obligă să nu le expun. Unele piese rămîn secrete, misterul incită. Le puteți vedea pe viu, față în față, doar pe la spate. Sau pe sub mînă, în ziua cînd e Noaptea Muzeelor.
În sfîrșit, la mansardă am amenajat, cum nu prea am putut mai bine, o secție mai îndrăzneață a instituției mele. Lipsesc țigle și croncăne ciori, (viața) bate vîntul, picură cu găleata, fiindcă nu ne permitem o reparație, așa că accesul este restricționat. Scrie citeț: „Nu intrați, pericol de accidentare!“. Aici păstrez sub strictă supraveghere amintirile false venite din viitor. Amintiri cu pretenții de a fi împlinite, trăite și consumate pentru a putea deveni ele însele amintiri reale demne de expus la etajele inferioare ale muzeului. Asta fiindcă există și un soi de nostalgie a viitorului, a posibilului, a în-tîmplabilului, a ceea ce s-ar putea să urmeze să vină. Amintiri ale unor posibile fericiri ținute artificial în viață de către aparate care pompează speranță. Îmi amintesc foarte clar cum va arăta căminul visurilor mele, cum vor flutura urechile patrupedului prin curte, cum vor țopăi ștrengarii sub cireș, cum vor fi aliniate gemurile în șpais, într-o coregrafie inertă cu etichetele la vedere, ca „tag“-urile pe care le poartă maratoniștii; „Gem caise 1994“, „Zacuscă ciuperci 2023“, „Compot cireșe 1987“. Îți mai amintești ce gust va avea? Îți vor rămîneau sîmburii între dinți să-i sugi pînă se netezesc ca rotulele genunchilor credincioșilor. Uoai, uite cum pîlpîie para focului în sobă, parcă e aceeași cu a lu’ mamaie de cînd încă mai primea pensia! Grajdul nu mai are vaci, dar parcă l-am mai văzut pe la o bunică… frigiderul ăla „Fram“ nu era acolo! Amintirile în construcție au o nevoie continuă de mărire a fondului lor. Accept donații. Atenție, se apropie ora închiderii. Vă mai așteptăm! Închideți ușa că e curent.
P.S. Dacă atunci cînd murim revedem „în fața ochilor“ filmul vieții, atunci cînd revedem în studiourile rememorării scenele importante sau de turnură, nu facem decît să montăm, pe moviola aducerii aminte, cadru cu cadru, „the director’s cut“. O vorbă din lumea showbiz-ului spune că: „Ce se taie nu se fluieră“. În același timp, are șanse de aplauze la scenă deschisă.
Ovidiu Mihăiță este actor, co-fondator al Teatrului „Auăleu“, cel mai mic teatru din România, și al Muzeului Consumatorului Comunist din Timișoara.
Foto: Muzeului Consumatorului Comunist din Timișoara