Muze. Gemüse*

17 august 2022   Tema săptămînii

În urmă cu cîteva zile, l-am luat pe băiețelul meu și am mers împreună pe dealuri, în căutare de plante. Datorită prietenilor care se ocupă mult mai profesionist decît mine cu înțelesul și culesul plantelor medicinale, am început și eu să descopăr lumea aceasta. Acolo unde am mers noi, căutam cimbrișor și șovîrf mai ales. Am urcat cu mașina o pantă destul de abruptă, am dat de o turmă de oi, ne-am depărtat de ele, în cele din urmă am oprit mașina în mijlocul cîmpului. 

De data aceasta, mi-am dorit să culeg nu doar plante, dar și sunete. Mi-am așezat recorderul lîngă o tufă de mărăcini și l-am lăsat acolo. Am găsit cimbrișor în floare și, cu bucurie, am început să umplu traista. 

Toată scena pare naturală, chiar și mie mi se pare firesc, acum, ca din primăvară și pînă toamna tîrziu să tot culeg plante și sunete de prin grădină, de pe dealuri. Dar, în urmă cu doar doi-trei ani, nu prea aveam habar de ritmurile naturale; nu prea mă interesau, de ce să le dau atîta atenție? Nu mîncam neapărat în funcție de anotimp, ceaiurile mi le cumpăram de la plafar, să merg la munte însemna să fac alpinism sau drumeții.

Și iată-mă în situația de a avea o casă la sat, între dealuri, de a trăi lîngă o grădină și de a deveni, vrînd-nevrînd, mult mai sensibilă la tot ce se întîmplă în natură. 

Cînd am început viața aceasta (cum ziceam, nu cu atît de mult timp în urmă), m-am lăsat prinsă de tot felul de idei-capcană. Mi-au trecut ca vîrtejuri prin minte că am nevoie de un statut diferit, aici, la sat, că neajunsurile financiare sînt mult mai vizibile, că nu putem renova casa atît de repede ca vecinii noștri, că ce am făcut profesional pînă în prezent nu are nici o valabilitate în contextul rural. Mă lăsam absorbită de un torent social și personal căruia nu știam să-i fac față și mă simțeam cam descoperită în fața unor oameni necunoscuți, dar care cereau de la mine tot ce nu eram sau nu făcusem pînă la momentul mutării la sat. 

Mi-a luat ceva timp pînă să mă echilibrez. Toamna trecută, mi-am dat seama că unul dintre modurile în care pot să-mi apropii spațiul grădinii este ascultarea atentă. M-am așezat în solarul improvizat de soțul meu, printre roșii aproape uscate, și-am stat. Treceau pe lîngă mine gîze de tot felul, plantele foșneau în legea lor, oile din curtea vecină mai trăgeau cîte un clinchet. Nimicul acesta sonor, bucurîndu-se de toate atuurile anonimatului și lipsei de spectacular, a însemnat regăsirea practicii mele artistice și, pînă la urmă, împăcarea cu statutul social reprezentat de ea, poate chiar cu remunerația financiară care nu poate depăși anumite plafoane.

La sat e important ce ai, unde ai, cît ai, de unde ai. Prezența ta este vizibilă celorlalți, iar întrebări care sînt mai mult decît evitate la oraș devin aici punctele principale în funcție de care ești privit.

Schimbarea atît de radicală a mediului m-a îndreptat înspre chestionarea deciziei de a trăi ca artist, înspre o depersonalizare (temporară) menită să mă aducă, în sfîrșit, „în rîndul lumii”. Să fim și noi oameni normali. 

Ce n-am știut înainte de sat și ce știu acum sigur este că, oriunde te-ai duce în lumea asta, de tine însuți nu scapi. Idealul „omului normal”, împăcat cu sine însuși, avînd măsura propriei existențe și firi, este, pentru mine, la fel de încețoșat aici ca oriunde altundeva.

Însă, în continuarea deciziei de a rămîne în locul acesta, au apărut alte structuri afective și, de asemenea, alte ritmuri – zilnice și anuale. 

Casa, cumpărată de pe OLX, culmea consumerismului contemporan, a devenit acasă. Un simplu act de proprietate, complet străin de mine, a transformat un loc necunoscut și nedorit într-un spațiu emoțional, un loc al vieții, un loc al meu.

Pămîntul care o înconjoară a devenit grădina noastră, locul atîtor lupte și împliniri. Din curiozitate și datorită proximității, am început să culeg plante, iar ceaiurile noastre zilnice înseamnă acum și o esențializare a modului în care soțul meu gîndește grădina, nu neapărat din perspectiva eficienței în agricultură, ci urmărind biodiversitatea. Mentă, roiniță, busuioc, coada-șoricelului, cicoare, soc, traista-ciobanului, liliac, gălbenele, urzică moartă albă și roșie, urzică vie, păpădie, precum și alte plăntuțe din flora spontană al căror nume l-am uitat, despre care am citit pe Wikipedia că au fost folosite în tot felul de moduri pe parcursul timpului. Primăvara aceasta am cules continuu plante din grădina noastră, mirîndu-mă de ciclicitatea lor atît de precisă, de apariția lor ca într-un dans, în care fiecare pas lasă loc pentru următorul și următorul...

Cînd copilul acceptă invitații de la mine sau de la prieteni, ajungem și pe dealuri și-acolo, din nou, întîlnesc plante pe care nu le luam în considerare, nu știam ce să fac cu ele. Sînziene, sunătoare, vindecea, șovîrf, cimbrișor, măceș, răchitan, lumînărică, țintaura etc. Îmi place acum lumea aceasta, care îți cere să fii prezent în momentul potrivit pentru cules, admirat sau ascultat. Culeg și plante, culeg și sunete. De multe ori, recorderul mă acompaniază în plimbări, îl las să asculte și-apoi pun sunetele acestea deoparte, să știu că le am acolo, cînd memoria sau vreo idee artistică are nevoie de ele.

Mă gîndeam recent că sunetele acestea sînt repetitive, că nu se schimbă de la an la an. Dar e un gînd perfid acesta, unul care te îndepărtează de viața naturii, chiar de premisa ascultării atente, cea care poate însemna atît de mult pentru auz, minte și suflet. 

Așa că iată-mă pe deal, culegînd cimbrișor, bucurîndu-mă de plantele mici și înmiresmate, de prezența noastră acolo, împreună cu ele. Darurile unei vieți destul de dure, care îmi cere o implicare mai mare și mai neașteptată decît aș fi bănuit atunci cînd am deschis anunțul pe OLX.

Ascult sunetele cîmpului, bîzîitul gîzelor pe lîngă mine, îmi mai trag cîte-o palmă să nu mă piște goangele, ascult și sunetul palmei lovindu-se de ea însăși, la cîțiva metri mai încolo foșnește pădurea, copilul pornește avaria la mașină. Sînt aici. 

* Numele inițiativei de artă și grădinărit ecologic imaginată de noi, Maria și Vlad, odată cu mutarea la sat.

Maria Balabaș este muziciană și jurnalistă radio și locuiește acum într-un sat din Transilvania.

Mai multe