„Muntele este la fel, fie că îl urci, fie că nu“ - interviu cu Alex GĂVAN, alpinist
La 32 de ani, Alex Găvan a escaladat deja şase munţi de peste 8000 de metri din Himalaya. Pînă în prezent, el este cel mai tînăr român care a urcat un optmiar (Cho Oyu, în 2006), cînd avea doar 24 de ani. Trei dintre cele şase vîrfuri atinse de Alex au reprezentat Prima Ascensiune Românească: Shisha Pangma (8027 m) în 2013, Makalu (8463 m) în 2008, Gasherbrum I (8068 m) în 2007.
Atunci cînd nu este pe munte, Alex Găvan îşi împărtăşeşte experienţele sale prin discursuri pe teme de viziune, strategie, tactică şi leadership care se adresează unui public format din CEOs, directori executivi şi decidenţi din mai multe domenii profesionale, dar şi elevilor sau studenţilor.
Consideraţi că muntele este „o sursă de inspiraţie“? Cum aţi descoperit asta?
Pentru mine a urca un munte reprezintă o trăire foarte personală şi foarte intimă. Nu este vorba de a urca doar fizic un munte. Nu este vorba de „a cuceri un vîrf“, cum obişnuiesc unii alpinişti să spună sau cum mai scrie presa. Nu e vorba doar de un efort fizic, nu este nici măcar vorba de performanţă cu orice preţ. Pentru mine, a urca un munte înseamnă, de fapt, a ajunge la un înţeles superior despre sinele meu, despre viaţă. Descopăr sensuri noi în fiecare ascensiune a mea, fie că ating un vîrf de peste 8000 de metri, fie că nu. De aceea nici nu urc oricum: ce fac eu este performanţă cu mijloace corecte. Adică urc fără oxigen suplimentar şi fără porteri de altitudine. Tocmai pentru că ştiu că este mai important să fiu eu însumi, autentic, pînă la capăt, decît să ating vîrful cu orice preţ. Pentru toate aceste motive, spun adesea că eu am crescut cu fiecare munte pe care l-am urcat. În acest sens, mă inspiră orice munte pe care îl urc. Nu trebuie să fiu în Himalaya pentru asta.
Ce credeţi că-i mai inspiră pe oamenii din societatea modernă? De ce sînt ei motivaţi mai degrabă de „poveşti de succes“ ale altor oameni care fac lucruri neobişnuite şi-şi depăşesc limitele într-un mod atipic, decît de cele convenţionale?
Mi-e greu să generalizez. Pe de o parte, cred că fiecare dintre noi are datoria şi are nevoia de a-şi găsi propriile surse de inspiraţie şi de motivaţie. Însă eu nu cred că există nişte formule perfecte. Pentru ca un om să inspire, este important ca acela care ascultă să se deschidă şi să primească acea poveste, să ia din ea ceva care lui să i se pară relevant. Vorbesc adesea în faţa unor audienţe foarte mari şi foarte diverse. Vorbesc şi pentru echipe restrînse de top management, dar şi în cadrul unor evenimente interne care regrupează toţi angajaţii sau pentru ONG-uri care fac activităţi cu elevi şi studenţi. Chiar dacă discursurile mele pleacă de la experienţa mea pe munte, am grijă ca în modul în care le construiesc să ofer lucruri semnificative pentru toţi oamenii din sală, chiar dacă ei nu merg pe munte.
Pe de altă parte, un om cu o experienţă ieşită din comun poate să le transmită celorlalţi mai puternic faptul că limitele impuse sau autoimpuse pot fi depăşite, că zonele de confort pot fi mereu contestate şi diminuate. Cum eu mă lupt mereu să îmi autodepăşesc limitele, cred că autenticitatea poveştii mele are un impact puternic. Nu aş putea vorbi despre ceva ce nu mă reprezintă sau eu nu simt. Iar oamenii simt şi ei acest lucru şi se deschid, îmi primesc povestea, îmi dau un
foarte puternic. La sfîrşitul unui discurs şi eu plec energizat, nu doar publicul meu. Şi acest lucru este minunat. Mie îmi spune că, de fapt, în fiecare dintre noi există resurse extraordinare şi toţi putem să facem lucruri excepţionale. Trebuie doar să credem în noi şi în visele noastre.
Dau un exemplu personal: am avut o perioadă în care, dacă nu ajungeam într-un an la Vîrful Omu din Bucegi, simţeam că nu-mi va merge bine în anul respectiv. De unde această dorinţă a oamenilor de ajunge „cît mai sus“? Muntele e o provocare? O metaforă?
Sînt două lucruri pe care eu le văd în această întrebare. În primul rînd, simbolul succesului asociat cu atingerea unui vîrf. Doar că aici e vorba de o semnificaţie care mie mi se pare că are o conotaţie negativă. Mie mi s-a întîmplat să nu reuşesc să ating vîrful de peste 8000 de metri în timpul mai multor expediţii, dar nu am asociat cu această experienţă o semnificaţie negativă de genul: „Nu voi reuşi niciodată!“. Nu, în acel an condiţiile au fost de aşa natură încît pentru mine să mă întorc a fost singura decizie responsabilă. Am continuat antrenamentul, am continuat planificarea şi am revenit pe munte. Am urcat şase vîrfuri de peste 8000 de metri, dar am făcut 14 expediţii himalayene. În concluzie, cred că felul în care ne gîndim viaţa şi provocările ridică în faţa noastră obstacole mult mai mari decît o ascensiune la peste 8000 de metri.
Pe de altă parte, eu cred că este normal ca oamenii să fie atraşi de înălţimi, de noutate, de descoperire, de experienţele intense. Această atracţie ţine de un proces de creştere. Şi cîtă vreme cresc, oamenii devin mai frumoşi.
Aţi declarat într-un interviu că motto-ul dvs. este: „Climbing mountains outside is climbing mountains inside“ („Cînd te urci pe munţi, depăşeşti şi obstacolele din tine“). Cum aţi ajuns la această concluzie?
Mai am o formulă care pe mine mă reprezintă: „Muntele se urcă nu doar cu pioleţi şi colţari, ceea ce puteam avea cu toţii, ci mai ales cu smerenie“. Ideea este să cauţi în tine răspunsuri la întrebări despre tine, şi nu validarea exterioară pe care crezi că ţi-o dă muntele dacă l-ai urcat. Muntele este la fel, fie că îl urci, fie că nu. Cel mai important e ce este în tine. Acolo sînt munţii cei mai grei de urcat şi de care adesea ne ferim.
Participaţi în mod activ la campania de strîngere de fonduri pentru Nepal. Aţi fost acolo, aţi supravieţuit. A schimbat această experienţă ceva în viaţa dvs.? Credeţi că o catastrofă de acest gen poate să-i inspire pe oameni să fie mai generoşi, mai buni?
Să supravieţuiesc acelei avalanşe a fost o experienţă foarte puternică. Dar dacă supravieţuieşti doar tu şi nu îi ajuţi şi pe alţii să se ridice sau să supravieţuiască, înseamnă că nu ai înţeles valoarea vieţii şi puterea pe care fiecare dintre noi o are de a face ceva bun pentru ceilalţi.
M-am implicat în operaţiunile de căutare şi salvare imediat după ce am supravieţuit avalanşei, în tabăra de bază. Apoi am petrecut noaptea în cortul medical oferind asistenţă celor răniţi critic. Nu aş fi putut să stau pe margine. Apoi, cînd coboram din tabăra de bază, am simţit că trebuie să fac ceva pentru Nepal. Pentru că Nepalul mie mi-a dat foarte mult. Şi cred că toţi avem datoria să dăm înapoi pentru ceea ce primim. Şi mai cred că, şi la nivelul societăţii noastre, este important ca oamenii să se implice într-o cauza umanitară şi să îşi pună compasiunea în acţiune.
Campania noastră, #joy4nepal, a strîns un sprijin extraordinar. Imaginaţi-vă că am primit peste 31.000 de SMS-uri în valoare de 2 euro fiecare, plus alte donaţii cu cardul sau prin transferuri bancare şi sponsorizări. În total, am strîns peste 100.000 de euro, ceea ce este mult pentru România, în condiţiile în care Nepalul este departe, iar cutremurul a fost în aprilie.
Oamenii s-au raliat unei cauze, au simţit acest lucru – ceea ce pe mine mă mişcă profund. Urmează acum să identificăm exact proiectele de reconstrucţie pe care le vom finanţa. Vom da toate informaţiile publicităţii. Am ales un partener special în Nepal: este organizaţia Karuna-Shechen, înfiinţată în anul 2000 de faimosul autor budist şi interpret de limba franceză al lui Dhalai Lama, Matthieu Ricard. Organizaţia va face implementarea proiectelor, ceea ce este un punct tare pentru cauza noastră: este vorba de o reţea care are acces în cele mai izolate comunităţi. Eu le mulţumesc tuturor celor care au contribuit la această campanie. De la echipa de proiect, care a lucrat
permiţînd ca toate fondurile strînse să ajungă la oamenii în nevoie, pînă la donatorii campaniei.
În vreuna dintre ascensiunile dvs., aţi simţit că aţi avut o inspiraţie de moment salutară?
Fiecare ascensiune a mea m-a făcut să înţeleg ceva. Să merg mai departe în explorarea mea interioară. Să descopăr lucruri noi. Nu a existat nici o experienţă a mea pe munte care să nu fie dublată de o trăire interioară, acea trăire despre care am discutat deja. Am avut situaţii-limită – ca noaptea petrecută sub cerul liber pe Shishapangma, la 7900 de metri, în 2013, care a reprezentat un punct de cotitură pentru mine. Am avut momente de fericire maximă şi autentică, precum ascensiunea vîrfului Broadpeak, în 2014. Între aceste extreme nu este însă un spaţiu gol. Din contra…
Vă întîlniţi frecvent cu diferiţi oameni (inclusiv din mediul corporate) şi le povestiţi despre călătoriile dvs. Putem vorbi despre un discurs inspiraţional? Cum decurg astfel de întîlniri?
În primul rînd, înainte să vin în faţa unei auditoriu, eu îmi pregătesc cu atenţie discursul. Încerc să cunosc cît mai bine auditoriul, contextul în care vorbesc şi construiesc un discurs personalizat. Încerc astfel să ating subiecte relevante pentru ascultătorii mei. Dar după ce termin eu de vorbit şi încep întrebările, atunci descopăr ce au luat oamenii din discursul meu. Întrebările lor sînt extrem de variate. Pot fi şi tehnice, legate de procesul ascensiunii în sine, despre cum mă pregătesc, ce mănînc, cum dorm, pînă la teme de reflecţie – cum ar fi percepţia mea asupra vieţii şi a lumii sau administrarea riscului. La peste 8000 de metri se creează premisele pentru experienţe care pot fi relevante în afara unui context strict sportiv.
a consemnat Adina POPESCU
Foto: K. Hayat