Mulți sau buni?

Am fost fascinat de Universitatea din București încă din copilărie. Poveștile părinților mei, ale prietenilor lor, marea majoritate absolvenți ai Universității, mă atrăgeau și îmi doream și eu să ajung să fiu student acolo, la singura universitate din București (celelalte erau institute sau academii). Știam și că examenele de admitere erau dure. Locurile erau foarte puține, iar concurența era foarte mare. Și pentru „incorporabili” (ca mine), un examen de admitere ratat însemna armată lungă, de un an și patru luni.

Teama de armată lungă nu m-a împiedicat ca, în vara lui 1987, să dau examen de admitere la Facultatea de Geologie (de fapt, secția de Inginerie Geologică și Geofizică, așa cum era pe atunci). Trei examene, cu aceleași subiecte de admitere ca pentru cei care dădeau examen la facultățile de inginerie categoria A (Automatică, Electronică, Electrotehnică, Energetică, Aeronave), dar cu mult mai puține locuri ca la școlile din Politehnică. 

Țin minte emoția cu care am intrat în clădirea din Nicolae Bălcescu în prima zi ca student. Eram copleșit de importanța și istoria locului, mîndru că devin parte a acestei comunități. Au urmat fabuloșii ani de studenție. Am avut și șansa de a trăi momentul „1989” și începuturile libertății, inclusiv în Universitate. Anul 1990 a fost un an „zero”, cînd mai multe facultăți care fuseseră desființate sau comasate – eventual mutate la diverse „academii” – s-au reînființat (Psihologie, Sociologie) iar numărul de locuri pentru studenți a crescut. Unii dintre colegii mei s-au reorientat spre cariere pe care nu avuseseră curajul să le urmeze în anii dinainte. Anul 1990 a fost și anul în care programa universitară a fost curățată de orele de îndoctrinare (socialism, economie politică) sau practici agricole. Am avut șansa să fiu într-o generație care a avut în fiecare an o lună și jumătate de practică de teren, pe toate tipurile de roci și structuri geologice, ceea ce a însemnat enorm pentru formarea noastră profesională. Știam deja că o zi de teren este mai importantă ca o lună de teorie – iar geologia nu se poate învăța (doar) din cărți. 

Acum, la 30 de ani de la absolvirea facultății, cred că acei ani 1990 au fost cei mai buni din punct de vedere ai performanței universitare, cel puțin pentru domeniul meu. Libertatea cîștigată după atîtea decenii a fost un motor extraordinar în efortul de a alege ce este mai bun pentru studenți. Iar studenții, la rîndul lor, au știut să aprecieze ceea ce au primit. 

Cînd a început degradarea? Greu de zis, dar începutul anilor 2000 a marcat o trecere treptată de la o programă oarecum încărcată, dar care își demonstrase succesul la o programă din ce în ce mai aerisită. Întîi a început să scadă numărul de ore. Lipsa fondurilor a dus la reducerea săptămînilor de practică. A devenit din ce în ce mai greu să poți pregăti noile generații la fel ca pe cele anterioare. Iar lovitura magistrală primită de Școala de Geologie (după scoaterea materiei din programa de liceu) a venit odată cu aplicarea în stil original românesc a Cartei Bologna. Alocările de fonduri nu au mai privit dezvoltarea instituțională, ci au urmat „studentul-echivalent”. Mai rău, finanțarea a fost făcută într-un mod care a pus în practică visul de aur al lui Ceaușescu, acela de a nu mai avea repetenți (în loc de a menține aceeași alocare bugetară de la un an la altul, indiferent de cîți studenți pot și vor promova, fiecare student retras a echivalat cu o reducere bugetară pentru cei din anii superiori). 

De la grupele de 10-12 studenți (cu subgrupe de maximum 6, ca asistenții să se poată ocupa cum trebuie de fiecare student la orele de laborator), grupa minimă a ajuns la 25 de oameni, programa a intrat la apă, practica este aproape inexistentă. Și, culmea, într-un domeniu în care profesioniștii sînt foarte bine plătiți la nivel global, pentru că foamea pentru resurse naturale și materii prime nu poate fi stăvilită decît de geologi. 

Evident, un rol major îl joacă și subfinanțarea educației din România, de la școlile primare pînă la universități (aidoma dramaticei subfinanțări a cercetării științifice). La fel, reducerea numărului de ore la materiile „de științe” din programele de școală și liceu. Cineva zicea ironic: „Atîta timp cît nu știi matematică, fizică, chimie, biologie, istorie și științele Pămîntului, tot ce vezi în jurul tău va părea o serie nesfîrșită de miracole”. 

Și totuși, mulți dintre profesorii de azi încearcă să îi țină aproape pe studenții interesați, organizează ieșiri de cîteva zile pentru a le arăta cîte ceva din tainele Pămîntului, pe care altfel cei tineri, cu regulile și finanțele actuale, nu le-ar vedea decît pe YouTube. Iar mulți dintre absolvenți au aceeași dorință de cunoaștere pe care o știu de cînd eram de vîrsta lor. Școala de Geologie este azi pe locul 401 în Topul Shanghai, în condițiile în care Universitatea e mult mai jos. Iar facultatea este criticată că nu atrage suficienți studenți.

Nu ar merita mai mult? O reorganizare și o renegociere a modului de finanțare pentru universități? În 1993 nu eram mai mult de 30 de absolvenți. Astăzi cei interesați sînt tot cam atîția. Fără finanțare, însă, e greu să cîștige în competiția globală. Iar finanțarea serioasă, generoasă și pe termen lung este parte a soluției renașterii universităților cu tradiție din România. 

Depinde de noi ce vrem să alegem. Mulți sau buni? Aceasta este întrebarea.           

Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național pentru Geologie Marină GeoEcoMar și profesor onorific la Universitatea din Stirling, Marea Britanie.