Mulţi reporteri, prea puţine reportaje

28 septembrie 2006   Tema săptămînii

Reportajul ne lipseşte tuturor - şi ziarişti, şi cititori -, în presa românească. Şi totuşi, nu e clar ce s-ar întîmpla dacă cei cîţiva redactori-şefi teferi la cap care există în Bucureşti ar începe, brusc, să ne ceară nouă, ziariştilor, să scriem poveşti lungi cu întîmplări atipice şi oameni interesanţi. Publicaţiile ca Flacăra, care promovează, încă de la primele numere, genul, au vîndut în ani de zile cam cît vinde Libertatea la Constanţa şi Cluj într-o zi. Nu trebuie să ne mirăm, deoarece în presa românească nu există consens în privinţa a ceea ce înseamnă "reportaj". Iar asta se poate vedea într-un scurt şi incomplet istoric. Ce-a fost întîi În primii ani de după 1990, reportajul se făcea în secţia de "Social", care era şi este oarecum o invenţie românească. Consta, de regulă, în descrieri mizerabil-exotice şi naraţiuni care arătau cît de rău era la noi şi că nu avem nici o şansă să ieşim din starea asta. Sau, în argoul cinic al profesiei: "Babe violate" şi "Mortul şi mireasa". "Reportajul" era visul oricărui "boschetar" (ziarist de crime şi violuri) care, din cînd în cînd, îşi putea etala ezitările gramaticale pe mai mult de un sfert de pagină. Asta, dacă baba violată se mărita cu nepotul de soră sau mortul învia. Oricum, pe vremea aceea nu se publicau "ştiri" şi "reportaje", "editoriale" şi "analize". Presa se făcea cu "materiale" şi "articole", care însemnau nişte paleşti de vreo trei pagini de "manuscris". Aşa se chema dactilograma, fiindcă uneori doamna Mimi, dactilografa ei, a dactilogramei, era cuprinsă de inspiraţie divină şi începea să bată nu cu degetele de la picioare, ci cu cele de la mîini. Cum se ştie, în iunie 1992, Ion Cristoiu a terminat cu "materialele" şi a cerut de la "boschetari" relatări scurte, de două paragrafe. El a păstrat însă ceva din optica reportajului în ziarul pe care l-a făcut, revoluţionarul şi scandalosul Eveniment al zilei. Multe din ştiri (sau invenţii) puteau fi încadrate la fapt divers; conţineau o anecdotă. Am amintit în altă parte găina prinsă fără bilet în autobuz şi toate celelalte. Reportajul a supravieţuit, deghizat în fabulaţiile din Evenimentul. Alte ziare, ca Ora, au inventat şi ele pagini gen "Uliţele oraşului", în care beţivii se încăierau în autobuze, iar aurolacii jefuiau bătrîne. Crima din Ferentari şi căsoiul din Cartierul Francez Către mandatul Constantinescu, viaţa a devenit mai tristă, iar "reportajul social" s-a transformat în "investigaţie" sau "anchetă". Cu doi sau trei ani înainte, moartea lui Ioan Luchian Mihalea constituise obiectul unei lungi serii de articole, în care abundau detaliile sordide. Prin ’96, metoda a fost aplicată cu succes de Lidia Popeangă şi Alexandru Racoviceanu la Evenimentul zilei, sau de secţia "24 de ore" de la Libertatea. Prin ziare se vedea cam ce vedeţi azi la Ştirile Pro TV de la ora 17: porcării de ultimă speţă întoarse pe toate feţele, cu un soi de calofilie inversă. Adjectivele împănau pagina, precum sclipiciul, tricoul fetelor de la discoteca sătească. Se făceau întreceri între monstrul din lacul Bicaz şi chinezul din valiză. Publicul citea, iar ziariştii de investigaţii aveau maşină la scară şi deconturi după pofta inimii. A urmat ofensiva trusturilor străine în România. Prin ’99, Libertatea, titlu aparţinînd trustului Ringier din 1993, a copiat Blick, echivalentul elveţian al ziarului german Bild. Succesul a fost instantaneu, spaţiul pentru crime şi violuri s-a restrîns şi pe ultima pagină au început să apară diferite curiozităţi, gen specialiştii finlandezi au constatat că secretul longevităţii e beţia inveterată sau puiul de găină cu patru picioare, de data asta cu poză de pe Reuters. Libertatea a mai preluat din formula Blick cele două pagini din mijloc, pe nume "Panorama", în care Elena Alexa, Sorin Golea şi Paul Badea relatau despre partida de poker a secolului (prin Ardeal, între nişte interlopi) sau despre succesele în muncă ale radiestezistului Pandele. Sîngele, viermii, buteliile care explodează, babele moarte au rămas, nu se ştie de ce, mai ales apanajul jurnalelor TV. Presa scrisă a devenit mai optimistă - sau cel puţin mai normală, aplicată/specifică. Au apărut rubricile cu tematică clară, precum "Acasă la..." din Unica. "Materialele" au început să se numească home story, backstage ("culise") sau making of (tot "culise", de la realizarea unui film, clip sau album), ceea ce dincolo de anglomanie denotă şi intenţii clare. Subiectele bine alese au devenit mai importante decît poveştile bine spuse, iar publicul le-a consumat nu fiindcă admira stilul reporterului, ci fiindcă era interesat de căsoiul Oanei Cuzino sau de bancurile lui Florin Călinescu din platoul Chestiunea zilei. Cu ţara-n gît în "Caravana Jurnalul" Aşa s-a ajuns în prezent, cînd reportajul e vizibil şi lizibil, în diferite ipostaze. Dincolo de materiale bine scrise, dar puţin citite din Flacăra sau Plai cu boi, Jurnalul naţional pare a fi cîştigat tiraj pe seama "Caravanei Jurnalul", unde echipa coordonată de Valentin Zaschievici produce texte caracterizate prin stil neted, gramatică, ortografie, despre termocentrala de şisturi bituminoase de la Aninoasa şi altele asemănătoare. Academia Caţavencu îşi asumă genul într-o rubrică remarcabilă, una din cele mai durabile şi mai bine scrise din revistă, "Reportaj cu ţara-n gît". Evenimentul zilei are o secţie de reporteri speciali coordonată de Călin Cosmaciuc, care acoperă prompt, clar şi de la faţa locului, evenimente ca uraganul Katrina sau conflictul dintre Israel şi Hamas. Cît despre reportajul TV, el aproape nu există, la fel cum emisiunile publicistice (altceva decît ştiri, talk-show-uri şi Surprize, surprize) bune se pot număra pe degetele de la o mînă. Sporadic, Observatorul include materiale din zona reportaj-anchetă, în spatele cărora stă Tudor Artenie. Bazar, de pe TVR 2, este un proiect turistic, girat de Sign Factor, firma lui Lucian Mîndruţă, şi pus pe roate de Răzvan Marc şi Ana-Maria Caia. Mai mic, mai simpatic, mai puţin relevant Incompleta şi poate nedreapta trecere în revistă de mai sus arată că reportajul lipseşte cu desăvîrşire în România, dar se ipostaziază sublim într-o serie întreagă de produse jurnalistice, caracterizate prin notele definitorii ale genului: subiectivitate sensibilă şi asumată, naraţiune, tehnica feature, adică atenţia îndreptată spre un eveniment mai puţin relevant ca ştire propriu-zisă, dar singular prin importanţa acordată de ziar şi modalitatea colorată/implicată de abordare. Este şi motivul pentru care avem atîţia reporteri, dar atît de puţine reportaje. Nu e însă cazul să ne jeluim. În toată lumea, ziarele se micşorează, iar pozele tipărite în ele se măresc. "Reportajul" nu mai are nimic de-a face cu ilizibila bibliografie propusă la facultăţile de jurnalism, constînd în divagaţiile lui Bogza sau lamentaţiile stîngiste ale lui Brunea-Fox. La fel cum Internetul determină o cultură a fragmentului, presa devine şi ea un bric-

Mai multe