Multe oglinzi

Într-o lume care e atît de mult centrată pe individ, o temă ca „Admirația“ redimensionează lucrurile și le așază într-o altă perspectivă. Privirea își schimbă direcția și se îndreaptă spre celălalt, care e diferit. E ca și cînd într-o casă care a fost încuiată multă vreme deschizi toate ușile și ferestrele și aerul de afară pătrunde în interior. O lași să respire și primești oaspeți. La care ții, care îți plac, pe care îi prețuiești.

Într-o după-amiază însorită, stăteam de vorbă cu un om apropiat la mine în bucătărie. Îmi povestea ceva serios și, după ce l-am ascultat, mi-a venit să-i spun cît se poate de simplu: „Știi că te admir, nu?“. L-am luat prin surprindere și nu e cel mai sentimental personaj. S-a fîstîcit puțin, e clar că nu se aștepta la o astfel de declarație. „Pe mine?“, a răspuns el. Părea mai degrabă genul de replică ce n-are ce căuta între niște oameni maturi, care se cunosc bine și vin de departe. Dar mi-am dat seama că, în prietenie și în amor, mi-a fost imposibil să nu integrez acest sentiment, pe lîngă multe altele, desigur. Și nici n-am reușit să construiesc ceva în afara lui, dacă nu simțeam o anumită fascinație față de persoana de lîngă mine. M-am și despărțit, uneori, din același motiv, pentru că neîncrederea celuilalt, camuflată bine, pîndea la fiecare colț de masă și asta era extrem de nedrept și de obositor.

Fiecare temă de revistă are, în cazul meu, și o latură autoreferențială. Trebuie să mă fi intersectat cu ea, să mă fi preocupat și să vreau să aflu mai multe, în așa fel încît să se închege o narațiune mai amplă.

„Admirația“ de acum e făcută din multe oglinzi. Neașteptate, spectaculoase, emoționale, literare, muzicale. Obiectul ei poate fi un mare și discret poet, o doamnă cu un Teckel cunoscută pe o bancă în Cișmigiu, Goethe pentru discipolul său absolut, Eckermann, tăcerea unor copii cînd sînt întrebați pe cine admiră, despre cum poți să devii profesor din admirație, înainte de orice alte motive altruiste, evocarea unui coleg de școală, căruia îi scrii numele pe tablă. Ce înseamnă limitele acestui sentiment, ce ne apropie și ce ne desparte de scriitorii pe care îi citim, așa cum face Cioran în Exercițiile sale de admirație?

Am întors subiectul pe multe părți și nu am deloc pretenția că l-am fi epuizat, din contra, fiecare om de pe acest pămînt are, cu siguranță, propria istorie privată legată de acest sentiment.