Mrs. Dalloway, unicornii şi Obélix

17 noiembrie 2011   Tema săptămînii

Nu ştiu vreo întrebare care să fi bîntuit mai mult prin istoria filozofiei decît cea despre relaţia dintre lume şi limbaj. Dacă limbajul e un fel de oglindă a lumii, în care tot ce se reflectă sînt fapte şi lucruri reale, atunci cum de e cu putinţă să vorbim, şi încă în atît de multe ocazii, despre ceea ce nu este? Cum ai putea spune despre Mrs. Dalloway că a ieşit de dimineaţă să cumpere flori, dacă, oricît ai răscoli prin lume, nu e de găsit nici o Mrs. Dalloway? De unde ştii că unicornii sînt albi şi că Obélix chiar a căzut în butoiul cu poţiune magică, dacă nici unicornii, nici Obélix nu au făcut vreodată parte din lumea reală oglindită de limbaj?

De unde se vede că ăsta nu e cel mai promiţător început. Poate că o parte din limbaj ne oferă o descriere fidelă a realităţii, dar multe alte lumi posibile sau ficţionale sînt construite cu aceleaşi cărămizi. Nu ne rămîne decît să clarificăm cum ne raportăm noi, ca locatari ai lumii reale, la toate celelalte lumi imaginate. Cum reacţionăm în întîlnirile planificate, ori în cele surpriză, cu persoanele care populează toate celelalte lumi posibile? Dar mai ales cum putem fi siguri că lumea din care ele fac parte nu e şi lumea noastră? Că toate aceste lumi, împărţind acelaşi spaţiu de posibilităţi, nu sînt de fapt de nedespărţit?

Cum altfel să împaci un sceptic atunci cînd te-ai ales cu el altfel decît dîndu-i dreptate? În termeni de accesibilitate, lumea actuală nu e decît la un scurt pas metafizic faţă de toate celelalte lumi posibile. Tom Baxter face un pas şi e Gil Shepherd, şi viceversa. Dintre cei mai fermi apărători ai teoriei lumilor posibile, David Lewis nu doar că se împăca de minune cu reprezentarea cinematografică a lui Woody Allen, dar o anunţa ca o nouă formă de realism. Nici o distincţie metafizică între lumile posibile şi lumea reală/actuală. Toate fiind în aceeaşi măsură de concrete, nu putem marca prezenţa noastră într-o anumită lume decît cu ajutorul unui indice care distinge lumea în care ne poziţionăm ca fiind cea reală, dar pe care, la o adică, o putem schimba la fel de uşor ca pe căciuliţa de pe â.

Deşi a ridicat multe sprîncene filozofice, ideea lui David Lewis s-a dovedit a fi o resursă importantă în tot atîtea arii filozofice cîte se confruntau cu problema diferenţei dintre ceea ce e real şi ceea ce e ficţiune. În estetică, precum şi în mai noul creat domeniu al filozofiei literaturii, realismul modal lewisian a condus la noi moduri de a conceptualiza relaţia dintre cititor şi opera de ficţiune. Şi totuşi, nu ar fi precaut să dăm de înţeles că un puzzle atît de întortocheat poate fi lăsat pe seama unei teorii despre limbaj. Pînă la urmă, în relaţia dintre realitate şi ficţiune nu putem evita un intermediar despre care cu siguranţă mai trebuie spuse multe.

Intermediarul sîntem noi. Ancoraţi în realitate, ne descoperim angajaţi într-o relaţie cu un text care construieşte o nouă lume posibilă. Într-o aşa situaţie, chiar dacă am avea teoria corectă despre cum funcţionează limbajul şi cum de reuşeşte să se lege de realitate, tot ar trebui să adăugăm un bonus despre cum funcţionăm noi. Cum înţelegem interacţiunile dintre persoanele din lumea ficţională? Cum interpretăm intenţiile autorului şi/sau ale persoanelor pe care autorul le creează în lumea ficţională? Cum reacţionăm afectiv atunci cînd sîntem confruntaţi cu toate astea?

Ajunşi la punctul în care numai o teorie despre mintea umană ne poate asigura înţelegerea relaţiei dintre realitate şi ficţiune, de ce nu am fi tentaţi să dăm înapoi? Cu siguranţă, dacă am fi în căutarea unei relaţii mai transparente decît cea dintre limbaj şi lume, am fi tentaţi să spunem, nu am vrea să ne alegem cu o variantă mult mai abstractă a relaţiei dintre mintea umană şi lume. Şi totuşi, dezvoltarea unor domenii precum ştiinţele cognitive sau neuroştiinţele, împreună cu teoriile discutate în filozofia minţii ar putea sugera cîteva piste promiţătoare pentru investigarea relaţiei dintre realitate şi ficţiune.

Analiza psihologică a unei experienţe precum citirea unui text de ficţiune poate indica numeroase capacităţi cognitive care joacă un rol important în determinarea relaţiei dintre realitate şi ficţiune. Modul în care atenţia, memoria de scurtă şi lungă durată sau mult mai speculativa capacitate pentru un limbaj intern determină construcţia lumii ficţionale descrise de text poate să ne ajute să înţelegem mai multe despre cum ne raportăm în general la ficţiune şi la rolul pe care ea îl are în vieţile noastre.

Astfel de ipoteze ar putea sugera şi noi soluţii pentru unele dintre numeroasele puzzle-uri pe care textele de ficţiune par să le producă. Jenefer Robinson (Deeper than Reason) discută numeroasele date neurologice şi psihologice care sugerează că emoţiile provocate de textele de ficţiune sînt la fel de „reale“ ca cele provocate de situaţii cotidiene precum confruntarea cu un pericol sau pierderea unui lucru îndrăgit. Mai mult, pentru că emoţiile par să fie mai curînd un set de răspunsuri afective imediate care o iau înaintea judecăţilor sau gîndurilor (António Damásio) provocate de o anumită situaţie, am putea fi înclinaţi să credem că o parte esenţială a înţelegerii unei opere de ficţiune constă în răspunsul emoţional pe care ea îl provoacă.

De la studiile de psihologie evoluţionară (Boyd) care investighează dacă sîntem într-adevăr singurele fiinţe capabile să creeze şi să consume ficţiune, pînă la studiile interculturale care urmăresc să surprindă diferitele moduri în care reacţionăm faţă de textele de ficţiune, şi de-a lungul şi latul istoriei filozofiei, întrebările despre relaţia dintre realitate şi ficţiune sînt aceste capcane irezistibile în care deocamdată nu ştiu decît cum să intru.

Maria Şerban este doctorand în filozofie la University of East Anglia, Norwich.

Foto: Florin Lăzărescu

Mai multe