Motive pentru depresii

În urmă cu două luni, problema sănătăţii mintale din Europa a intrat în atenţia Parlamentului European. Potrivit unui document al comisiei parlamentare de sănătate (raportul Tzampazi), una din patru persoane este afectată de o formă de tulburare psihică, cel puţin o dată în viaţă, iar depresia este una dintre cele mai frecvente asemenea tulburări. Una din şase femei este sau a fost afectată de depresie. Se estimează că pînă în 2020 depresia va fi cea mai frecventă boală din lumea dezvoltată. Anual, în Uniunea Europeană se comit aproape 60 de mii de sinucideri (mai multe decît decesele provocate de accidentele rutiere!), dintre care 90% cauzate de tulburări mintale. Acelaşi raport enunţă şi cîteva categorii vulnerabile: şomerii, emigranţii, persoanele cu diverse handicapuri, cei care au suferit abuzuri sau consumatorii de substanţe psihotrope. O criză economică este evident un factor agravant pentru că sporeşte numărul de şomeri. Pe de altă parte, îmbătrînirea populaţiei Europei duce la creşterea ponderii tulburărilor neurodegenerative. Aşadar, destule motive pentru a se lua măsuri. Iar Parlamentul European solicită statelor membre ale Uniunii Europene o serie de acţiuni, cum ar fi campanii de informare în rîndul populaţiei (este subliniat cît se poate de explicit şi rolul esenţial al mijloacelor de informare în modificarea percepţiilor şi mentalităţilor asupra persoanelor cu tulburări psihice), responsabilizarea organizaţiilor care se ocupă de persoanele cu asemenea tulburări, abandonarea unor tratamente inumane bazate pe principiul că bolnavii mintali trebuie ţinuţi închişi, eliminarea stigmatizării şi sprijinirea activităţilor de resocializare şi integrare a acestora. Raportoarea Evangelia Tzampazi îi invită pe angajatorii europeni să contribuie la aplicarea unor sisteme destinate protejării sănătăţii mintale la locul de muncă. În unele ţări europene, problemele de sănătate mintală au devenit subiect de campanie electorală. În România, chestiunea apare foarte rar pe agenda oamenilor politici. Necesitatea unor reforme în domeniu e bine cunoscută de specialişti, dar paşii concreţi sînt puţini sau mărunţi. Unele lucruri par neschimbate de cel puţin 200 de ani. Măsuri de urgenţă se iau cînd opinia publică află de cîte un caz grav, de tipul celui de acum cîţiva ani de la spitalul din Poiana Mare. Dezinstituţionalizarea e complicată şi simpla reducere a numărului de paturi din spitalele psihiatrice nu e o soluţie, atîta vreme cît un sistem capabil să-i preia şi să-i integreze social pe pacienţii externaţi nu e destul de dezvoltat. Inconsistenţa unui asemenea sistem complex riscă să devină însă un pretext pentru amînarea la nesfîrşit a reformei. Pentru mulţi bolnavi, psihoterapia ar fi benefică, însă de obicei cei care au mai multă nevoie de ea trăiesc dintr-o pensie de handicap şi nu-şi pot permite să meargă la cabinetele psihiatrice, iar casele de asigurări nu plătesc astfel de tratamente. De altfel, nici numărul mic de psihoterapeuţi nu ar putea acoperi nevoia existentă. Pe de altă parte, multor pacienţi le e încă ruşine să meargă sau să spună că merg la psihiatru sau chiar la psiholog. Ştiu că pot primi cel puţin o etichetă de "dus cu capul". Iar dacă unele persoane cu tulburări mai mult sau mai puţin vizibile ajung să fie marginalizate, altele care n-au ajuns niciodată la un medic şi n-au primit vreun diagnostic oficial au, se pare, norocul unor cariere publice de succes. (A. M.)