Moșul Nuca

28 iulie 2011   Tema săptămînii

Dependenţa poate fi „de bune“. Sau „de rele“. Dependenţa de alcool şi de droguri e de rău. Aşa, cel puţin, spun medicii. Dar ei spun la fel şi referitor la dependenţa de dulciuri, de carne. Dependenţa de sucuri proaste, cu „chimicale“ care dau produsului culori turbate: roz, roşu-cardinal, verde, oranj. Dependenţa de concentrate, de e-uri, de marfa alimentară contrafăcută. Mai adăugaţi dependenţa de fast food-uri, de aripioare KFC. Dependenţa de vegetarianism. Dependenţa de cure de slăbit. De produse eco. Dependenţa de tutun care strică plămînii omului. Şi dantura lui. Adăugaţi şi dependenţele nobile faţă de care mulţi au îndoieli că sînt chiar aşa. Sau le privesc cu indiferenţă. Le ignoră şi nici nu ştiu că există. Spre exemplu, dependenţa nobilă de cititul cărţilor. Dependenţa la fel de nobilă a audiţiei zi şi noapte, eventual cu căştile pe urechi, a muzicii de jazz. A blues-urilor. Dependenţa de punk. De manele. De hip-hop. Dependenţa de filme. Dar şi dependenţa de dorul de ducă. De excursii în locuri puţin cercetate. Dependenţa de natură. Dependenţa de expediţii şi de reveriile legate de pregătirea lor preţ de un an. Dependenţa de expediţia în Patagonia. 

Mi le pot imagina pe multe dintre ele, întrucît sînt, la rîndul meu, dependent de reverii. O să încerc să dibui cîteva, ca să vă convingeţi că dependenţa este prezentă la masa mea de scris. Pîrdalnica imaginaţie creatoare mi-l readuce aievea în amintire pe moşul Nuca, un beţivan din copilăria mea, care pute a ţigară şi a izmene, a sudoare, a pişi pute, ia te uită cum m-a năpădit mirosul: „du-te acasă“, zice tanti Lenuţa, femeia de serviciu de la Azilul de bătrîni, şi el chiar o ascultă, ar vrea să se scoale din iarba din parcul oraşului, nu departe de malul rîului Mureş, e toamnă în imaginea care ni se arată: exist dependent în toamna lui moş Nuca, s-au topit cîteva decenii de atunci, îmi aduc perfect aminte cum, la vremea de liceu, beam lichior de ciocolată cu colegul Ioani Abfalter la terasa „Pescăruşul“, şi moşul Nuca dormea dependent de alcool, prăvălit în iarba din parc. Încercam şi noi să aflăm cum e să fii dependent de alcool şi de tutun. Prin urmare, sorbeam din paharul cu lichior şi sugeam năprasnic din ţigara Amiral. În anii aceia ascultam Green River – albumul formaţiei Creedence Clearwater Revival. Tot atunci moşul Nuca intra clătinîndu-se în curtea casei lui părăsite în care a crescut loboda, şi piru, şi floarea denumită barbar pizda ţigăncii. La fel, laptele cîinelui, părul porcului, bozul înalt şi pipirigul de baltă. Sînt dependent de amintirea cu moşul Nuca intrînd în curtea aceea în care a venit toamna, şi verdele crud al buruienilor s-a făcut gălbui, apoi amărui, apoi tabac, apoi s-a răsucit ars de bruma care s-a lăsat peste flenduriţele de la nădragii lui moş Nuca care, fiind toamnă aurie, doarme în şopronul cuptorului de făcut ţuică „de la MAT“ care va deveni mai apoi întreprinderea Vinalcool, secţia Radna. Sînt dependent de imaginea aceea, de mirosul „de comină“, de răchie autumnală, de fum şi de chiştocul de ţigară răsucită din foaie de ziar, de moş, chiar lîngă butoiul numit răcitor, şi a venit tanti Lenuţa şi i-a zis: „du-te acasă, prăpăditule“. Sînt dependent de felul în care el s-a uitat la modul serios înaintea lui, gata să plece deoarece nu mai ştie de cîte nopţi doarme la cazanul de „fript ţuică“. 

Moşul Nuca – un boschetar din copilăria mea despre care ştiu că a ajuns aşa din cauză că era dependent de alcool. În luna noiembrie mergea pe la oameni cu un „firiz“ şi o pilă cu care ascuţea zimţii ferăstrăului. Moşul Nuca tăia lemne pe capra tăietorului – o imagine faţă de care sînt cu totul dependent. Şi de mirosul de „firizană“ sînt dependent, după cum sînt dependent şi de cuvîntul „firizană“ care se numeşte literar rumeguş. Aceasta, „firizana“ adică, se aşternea ca neaua de Crăciun peste cizmoacele sparte din gumă înfundate cu fîn ale moşului. Firizul lui se văieta ore în şir în şopron. Pe urmă se oprea la vremea prînzului, în amiaza gri de noiembrie, şi bătrînul primea paharul care se numea „deţ“ (sînt dependent şi de acest cuvînt popular). Moşul îl sorbea pe îndelete şi nici că vroia mîncare, aşa de tare rîvnea la un deţ. Altul! „Vezi ce face băutura din om, nici mîncare nu-i trebuie“, îmi zice bunică-mea cu inflexiuni sapienţiale în glas, în vreme ce îi dădea coltucul de pîine cu zama de cartofi şi costiţă afumată care, orişicîtuşi, nu valorau cît deţul de răchie. Un dependent, moşul Nuca!

Daniel Vighi este scriitor. 

Mai multe