Moromete și/sau Petrini

16 februarie 2022 Tema săptămînii

În școală, Marin Preda e unul dintre autorii „clasici” nedreptățiți de propriul orizont de receptare. Și cu cît avansăm cronologic, cu atît mai nedreptățit va părea, cu necesitatea de-a insera de fiecare dată, în jurul predării sale, ajustări de context hermeneutic și de istorie literară, upgrade-uri biografice și de istorie pură. Autorul e prezent în programă (la liceu) cu un singur roman, Moromeții, cu sugestia unanimă a primului dintre volumele ciclului, și acesta e punctul de vedere din care voi scrie acest text, încercînd să avansez dacă nu o alternativă mai potrivită, atunci măcar un complement util.

Apărut, ca scriitor, la confluența între două epoci complet opuse ideologic (a debutat în 1942 cu proză în presă, apoi, după un lung și variat parcurs jurnalistic, a ieșit în volum cu Întîlnirea din pămînturi abia în 1948), Preda are nevoie de nuanțate precizări suplimentare, în „fotografia” de autor important. El nu e nici interbelic deplin, nici postbelic pe de-a-ntregul, cel puțin nu în primele romane. Exclud din start problemele etice, adică relațiile sale cu regimul comunist, care n-au fost unele foarte strînse, cum ar părea (deși acest lucru i-a afectat în bună măsură scrisul și temele). Chestiunea e, teoretic, în afara literaturii, e prea delicată și prea complexă ca să poată însoți un demers didactic preuniversitar (nu că nu s-ar fi abordat în atîtea pagini, după 1990, cu tot cu moartea controversată a prozatorului). Eu vreau să mă refer aici doar la problematica receptării Moromeților și la cît de deconcertant e adesea pentru elevi acest roman rural, atît de diferit de ce-au putut vedea la omologi precum Creangă, Slavici sau Rebreanu, „canonici” și ei în programă.

Chiar dacă opera sa esențială e acoperită de intervalul de după Moromeții I (1955), imaginarul său rural, direcțiile „existențiale” și tehnicile sale narative s-au născut înainte de 1955, în cea mai mare parte. Cu stagii de bună calitate sub albatrosiști și sub autorități literare ca E. Lovinescu, Ion Vinea, Geo Dumitrescu și Miron Radu Paraschivescu, Preda s-a format la școala comportamentistă a marilor realiști americani și europeni, la care s-a adăugat excelentul său talent observațional. Din ele și-a hrănit atît detașarea naratorială specifică behavioriștilor pursînge, cît și problematica umană care-i va genera, mai tîrziu, romanele. În Calul, Salcîmul și La cîmp, de pildă, îl putem găsi in nuce pe Preda, cel din marile eposuri ulterioare, pentru că multe dintre instantaneele aparent neutre ideologic din aceste nuvele de început se vor dezvolta în noduri existențiale încîlcite și discret politizate, odată cu Ana Roșculeț (1949) și Moromeții I (mă gîndesc mai ales la Risipitorii, Moromeții II, Intrusul și Delirul).

Ei bine, exact acest prim roman al Moromeților îmi pare unul dificil de receptat în dimensiunile sale subtile. În el nu-i vorba numai despre țăranul din Cîmpia Dunării cu puțin înainte de al Doilea Război Mondial, nu-i vorba numai de masca autobiografică a tatălui, Tudor Călărașu, și de satul sudic, cu decupajele sale tipologice și antropologice. În Moromeții I e vorba mai ales despre ultimul strigăt de libertate al lumii rurale românești, înainte de catastrofa colectivizării, e vorba despre ultimele gesturi libere și gratuite ale individului care, dinăuntrul cutumelor universului său ancestral, putea să se bucure încă de viață, de oameni, de gesturi și de cuvinte. „Țăranul-filosof” întrupează tipul atît de original al unui agricultor reflexiv, inteligent și ironic numai în siajul a ceea ce se va întîmpla cu lumea sa după 1945, cînd suferințele și greutățile cotidiene ale vieții rurale nu vor mai avea contrabalansul acestei libertăți depline. Aici s-a produs transferul de la prozele de tinerețe ale lui Preda, cele de dinainte de război, spre cele de maturitate de după, în care problematicile fundamentale rămîn (relațiile sociale condiționate, imprevizibilitatea violentă a cotidianului, redundanța mișcărilor zilnice, orizontul închis, stranietatea oricărei alterități, tragismul istoriei), dar capătă nuanțe marcate politic, în filigran. Moromete vede lumea ca pe un spectacol care, dacă nu există, trebuie provocat, el nu se leagă obsesiv și cumulativ de avere (precum personajele lui Slavici și Rebreanu), fiindcă Preda l-a proiectat în acest univers al unei gratuități ostentative și aproape infinite, un univers care-și va începe cît de curînd agonia.

Or, mi se pare greu să explici unor adolescenți recenți (extrași de mult din orice orizont rural) tot acest set de subtilități care deosebesc personajul lui Preda de omologii săi de dinainte, atît de monocromi, de previzibili, de ușor încadrabili în epocile lor. Sînt prea multe imponderabile istorice și ontologice pentru ca portretul profund al aparent atît de comicului Ilie Moromete să iasă la iveală, în toată splendoarea sa (da, se mai rîde încă la multe dintre replicile sale, la multe din scenele în care e distribuit). El e un „țăran filosof” fiindcă proprietatea, libertatea de mișcare și de vorbire (inclusiv cu sine, cu voce tare), previzibilitatea temporală (timpul „avea răbdare”), imensitatea atît de cunoscută a cîmpiei și voluntarismul structural al fiecărei zile îi mai permit, încă, să plutească pe deasupra tuturor. Transformarea sa sumbră din final, violent contrastantă, anunță în aceeași geografie un cu totul alt individ, într-o cu totul altă lume (al doilea volum al ciclului o va dovedi).

La asta trebuie adăugată și reticența tinerilor la literatura de inspirație rurală, chiar dacă ruralul din Moromeții I nu e chiar același cu cel din Amintiri, Moara cu noroc, Mara sau Ion. Din nou, din această perspectivă, „țăranul filosof” e deficitar receptat din start și tot țăran rămîne, pînă la urmă, eventual unul brutal, care nu vrea să-mpartă casa și pămînturile, unul care nu iubește școala, n-are cu ce-și plăti impozitele, nu muncește ca ceilalți și uneori e violent cu cei apropiați. Toată bogăția sufletească a personajului lui Preda e, astfel, risipită într-un șablon care-l precedă și-l predetermină – de unde necesitatea contextualizărilor de care vorbeam mai sus: comportamentismul neutru al primelor proze, schimbările lumii rurale aduse de comunism, proiecția retroactivă a autorului, dezastrul colectivizării, răpirea tuturor libertăților și a reperelor – greu de asimilat pentru o generație născută după 2000, în orizonturi exclusiv urbane și digitale.

O propunere

Alternativa pe care îndrăznesc s-o propun aici este secondarea predării Moromeților în liceu de cea a ultimului roman, Cel mai iubit dintre pămînteni (1980). Nu doar fiindcă e vorba, radical antitetic, de complementaritatea subiectelor și de tipologia mai agreabilă a intelectualului, a filosofului autentic, nu doar fiindcă e vorba de lumea orașului, cu toate ale ei. Dar acest roman kunderian suscită incursiuni istorice mai clare și mai asimilabile (se predau și la istorie într-a XII-a), absolut necesare și perfect oportune pentru orizonturile culturale ale liceenilor, opace de mult la chestiuni rurale. Instaurarea comunismului în varianta stalinistă, pulsațiile negative din „obsedantul deceniu”, omniprezența poliției politice, a violenței gratuite și a delațiunii, decapitarea elitei intelectuale autohtone (Blaga, universitatea), colaboraționismul unora (Ion Micu), poezia comic-sordidă a detenției și a muncii „de jos” (atmosfera din închisoare, secvența „cosorului lui Moceanu”, savuroasele episoade cu Vintilă, stagiul la deratizare), cenzura, claustrarea cotidiană, condiția dramatică a intelectualului care vrea cu orice preț să rămînă demn (exemplaritatea lui Victor Petrini e indiscutabilă și poate trimite la omologi ca Ștefan Gheorghidiu, G.D. Ladima sau Felix Sima), desele răsturnări de situație, problematica iubirii, a cuplului, a libertății și a nemuririi (avatarurile erotice ale protagonistului, eseul „Era ticăloșilor”, numeroasele discuții dintre personaje), implicațiile absurde ale ludicului și ale ironiei într-o societate totalitară (salutul prietenului din scrisoarea incriminatoare) sînt tot atîtea borne pe care acest „roman total” le aduce aproape de un background aperceptiv racordat la modernitate.

Această vastă frescă istorică și intelectuală e realmente utilă conexiunilor informaționale pe care tinerii contemporani le pot face, fie ele literare sau de altă natură, iar aceste conexiuni sînt mult mai apropiate de istoria lor recentă decît cele suscitate de romane precum Moromeții. Autoreferențialitatea (romanul e o imensă declarație personală, un jurnal menit nu atît să disculpe, cît să rememoreze și să ucidă un timp nefast) și ideea salvării prin iubire de la o istorie potrivnică sînt, iarăși, plot-uri ofertante pentru cei dispuși să empatizeze cu Petrini și să vadă în el paradigma tipologică a tuturor tinerilor consecvenți cu propriile principii. Nici adaosul unei cărți curajoase, o veritabilă „lovitură” la adresa unui regim care a realizat prea tîrziu că i-a permis apariția, n-ar fi de neglijat. Disidențele de orice fel au fost mereu atuuri de efect, mai ales cînd la mijloc e numele unui autor creditat pînă la capăt în timpul vieții sale. Cine n-ar fi interesat, pînă la urmă, mai degrabă de exoticul unui intelectual ajuns muncitor (cît de actual!) și de avatarurile „de apartament” ale vieții de cuplu de la mijlocul secolului XX, decît de complicatele transformări ale lumii țărănești înainte și imediat după instalarea comunismului? Iar țărani, iar sat, iar pămînt, iar agricultură, tradiții, familie? Da, știu, se adunau și discutau amuzant politică în Poiana lui Iocan, iar personajul ăsta știa să ironizeze cu stil pe toată lumea, dar totuși...

Între Ilie Moromete și Victor Petrini e previzibil că tinerii vor alege „să-l studieze” pe al doilea, chiar dacă Cel mai iubit dintre pămînteni e ceva mai întins și mai mozaicat. Sugestia mea ar fi ca, dacă nu se optează pentru Petrini în loc de Moromete (autorul e obligatoriu, nu și un roman anume), atunci măcar să se studieze problematica amîndurora, pentru ca posibilitatea alegerii unui text de Marin Preda la examene să fie în cunoștință de cauză. Și nu numai de asta.

Adrian G. Romila este profesor de literatură română, critic literar și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe, Editura Junimea, 2020.