Morarul chinez de la Greaca

"Fie să apuci vremuri interesante" - o urare-blestem chinezească. Fotografii din Beijing cu o pagodă tradiţională înghesuită în acelaşi cadru cu un snop de zgîrie-nori. O, minunată mîncare chinezească în care oricine e expert! Toţi chinezii ştiu karate. Yin şi Yang. Confucius. Dragonul a cărui putere economică va zdrobi Occidentul. Milenii de civilizaţie. Un mecanism intern al unei maşinării care e pus în mişcare de mii de chinezi microscopici. Un lucru mare e "cît China". Şi cît China poate fi acest articol, dacă insist pe clişeele legate de China şi de "fenomenul chinez". S-au scris tone de analize despre cauzele şi efectele creşterii economice din China. Despre produsele contrafăcute, despre melamina din lapte, despre deficitul de democraţie, despre invazia produselor chinezeşti de care, de altfel, ne folosim cu plăcere globală în fiecare zi. Nu vorbesc de celebrii tenişi sau de alte ieftinătăţuri. Ia uitaţi-vă la iPod-urile dvs., la laptopuri, la mauşii calculatoarelor, la simboluri americane precum mingile de baseball, stick-uri de memorie, memorii de calculator - toate made in China. E bine sau rău? Şi, la urma urmei, de ce trebuie calificată cumva starea asta de fapt? Vara asta am urmărit zi de zi, uneori oră de oră, traseul torţei olimpice, fragmentat de protestele pro-Tibet. O epopee. Nimeni, nici un jurnalist nu a completat informaţia legată de demonstraţii cu simpla constatare că susţinătorii olimpiadei au fost mult, mult mai numeroşi. Poate agenţiile chineze. Aţi fost vreodată prin tîrgurile şi complexele comerciale de pe la margine de Bucureşti? Alea pline de chinezi şi chinezării? Eu, da. Şi dincolo de culorile agresive şi precaritatea în execuţie a miilor de nimicuri, am văzut cu cîtă obstinaţie stau comercianţii chinezi să vîndă chiar şi un fir de marfă. Cum praful, mizeria, umezeala (era toamnă tîrzie, numai bună de potenţat orice depresie decentă)... cum praful, mizeria şi umezeala - ziceam - nu-i clinteau pe acei oameni dintr-o activitate extrem de acaparatoare. Şi aici e teribil de la îndemînă clişeul cu zîmbetul chinezesc (asiatic) în spatele căruia nu ştii exact ce zace. Uşurinţa cu care îţi explicau într-o română cu rotacism invers că un obiect e "aploape glatis". Mi-au plăcut chinezoaicele care vindeau acolo pînă seara cărînd teancuri imense de geci matlasate sau mai ştiu eu ce. Mi-au plăcut patroanele chinezoaice (care au împrumutat aparenţa de patroană româncă) înfofolite în blănuri ciufulite şi ducînd pe braţul îndoit o gentuţă de brand, evident made in China. Mi-a plăcut cum mîncau repede, pe marginea unei stive de prosoape, ceva care nu aducea nici pe departe cu ceea ce găseşti prin restaurantele chinezeşti şi mi s-a făcut poftă. Şi mi-aş dori un China Town la Bucureşti. Şi o adăugare de sens la cuvîntul "chinezărie". În română, deocamdată, o chinezărie poate fi un lucru mic, delicat, făcut cu extremă migală, muncit. Poate fi, în acelaşi timp, echivalentul cuvîntului "turcism", a cărui semantică e otova şi fără ambiguităţi. Poate fi un detaliu în plus, o scotocire în amănunt şi fără relevanţă a unui fapt. Ce legătură are morarul chinez din comuna Greaca cu articolul? Păi morarul există. Şi e o istorie asemănătoare cu ţăranul african din nu ştiu ce sat din Oltenia. Despre care se fac reportaje haioase. De integrare şi toleranţă. Dar, în fine, asta-i altă chinezărie.