Moralism și orgoliu

Moralismul este forma denaturată a moralei, tot așa cum orgoliul este versiunea patologică a mîndriei. Această analogie nu este întîmplătoare, întrucît există o corelație suplimentară între orgoliu și moralism, primul fiind sursa celui de-al doilea. Dar mai întîi, cîteva clarificări preliminare… 

Moralismul este înțeles, de obicei, ca o inflamare a discursului etic, care – în numele celor mai înalte exigențe morale – se extinde nejustificat, pentru a livra sentințe categorice despre cele mai neașteptate aspecte ale istoriei, politicii, artei sau vieții intime. În formele sale moderate, moralismul nu pare să fie altceva decît întruchiparea visului kantian al supremației „rațiunii practice” (i.e. morale). În versiunile extreme, acest vis devine tiranic. Așa se face că moralistul de azi are oroare de Aristotel, fiindcă a justificat, acum 2.500 de ani, sclavia și solicită, iritat, excluderea lui Gauguin din muzee pentru vina de a fi fost – în viața privată, dar și în operă – rasist, sexist, colonialist. 

Ceea ce au comun retoricile moraliste este tentativa de a supune complexitatea vieții unor verdicte unilaterale și intransigente. Privit astfel, moralismul este un tip de discurs, a cărui origine rezidă în primatul eticii asupra oricărui alt aspect al condiției umane și ale cărui efecte sînt sentințele prompte, comprehensive și inflexibile. Prin urmare, eroarea sa fundamentală ar fi intruziunea, expansiunea ilegitimă a unui discurs legitim, prin încălcarea unor granițe rezonabile între planuri separate ale existenței și cunoașterii. S-ar spune, la prima vedere, că moralismul este o eroare epistemologică sau metodologică.

Nu se discută însă de ajuns despre sursa mai adîncă a acestei erori, care nu este una epistemologică, ci psihologică. Căci resortul profund al moralismului este mai degrabă o hipertrofiere a eului decît a discursului etic. Iar inflamarea discursivă nu e decît un simptom al unui orgoliu inflamat. Moralismul este deci mai mult decît o retorică; este o înclinație, o trăsătură de caracter. Originea retoricii moraliste nu este atît debusolarea teoretică, cît dezordinea spirituală. Iar această dezordine constă în ratarea măsurii juste. Aici se găsește, de altfel, înrudirea adîncă dintre moralism și orgoliu. Amîndouă sînt disfuncții de dozaj, depășiri ale unor limite rezonabile. Orgoliul este mîndrie exacerbată, ieșită din făgașul stimei de sine sănătoase, după cum moralismul este etică autosuficientă, ieșită din matca raționamentului complex și nuanțat.

Așadar orgoliul este derapaj al mîndriei, iar moralismul este etica intrată în derivă. Primul îl alimentează pe al doilea, fiindcă ambele se hrănesc din voluptatea excesului, din autoadmirație nemăsurată. Moralismul este etica în ipostaza lui Narcis, care nu-și poate dezlipi ochii de la propria reflexie. Pentru a vedea mai bine afinitatea dintre moralism și orgoliu, e suficient să schițăm un portret fie și sumar al figurii moralistului.

Moralistul e posesorul fericit al unei expertize morale indestructibile. Prin urmare, el nu are întrebări, nu are dileme, nici ezitări sau crize metafizice. În schimb, are oricînd la îndemînă un portofoliu bogat de răspunsuri gata-făcute, de verdicte prompte, de soluții simple la probleme complicate. La acestea se adaugă o rezervă la fel de bogată de sfaturi nesolicitate, de critici severe și ofuscări dramatice. Fiindcă moralistului îi place să se manifeste, să se desfășoare, să se exprime. Miza lui reală e parada etică, marșul ostentativ al eului pe podiumul certitudinilor absolute. Dar, cu toate că vorbește mult, el nu are interlocutori veritabili. El știe, iar asta îl scutește de orice dialog veritabil, de orice efort de lămurire, de orice căutare spirituală. 

Din acest motiv, atitudinea moralistă e tot ce poate fi mai diferit de textele așa-numiților „moraliști” francezi (de la proto-moralistul Montaigne la figuri precum La Rochefoucauld, La Bruyère sau Chamfort), ale căror paradoxuri și aforisme memorabile proveneau din nevoia intimă de elucidare și spiritualizare, dintr-o exigență acută de căutare personală a sensului. Totuși, la fel ca moraliștii francezi, agenții moralismului preferă sentințele. Singurele lucruri care despart cele două categorii sînt talentul uriaș, geniul observației și al nuanțelor, adîncimea psihologică și umorul francezilor. În rest, moralistul se poate considera într-o companie bună...

Moralistul are alergie la argumente sofisticate și la dezacorduri intelectuale. Nu e interesat de adevăr, ci de ideile care îi întăresc convingerile. Restul opiniilor îl umplu de indignare și revoltă. Iar cînd se indignează e înduioșat de sine, de splendoarea virtuților sale. Așa că e mereu vigilent, mereu exigent cu opiniile neconforme, care îi pot răni orgoliul. Fire fragilă, cu „naturelul simțitor”, moralistul e ușor de ofensat. Singurele lucruri sigure sînt ideile sale și ale aliaților săi. Căci moralistul e, mai ales, o figură colectivă. Numele lor e Legiune și sînt vechi de cînd lumea. Dar, cu toate că nu sînt produsul epocii noastre, moraliștii par să se înmulțească azi fără precedent. Și-au găsit nișa perfectă, căci noile tehnologii de comunicare le hrănesc mai mult ca oricînd orgoliul. Le permit să trăiască în „camere de ecou”, în care se felicită reciproc pentru competența morală; iar cînd ies afară din bulele lor compacte, noile media le permit să atace în haită și să declanșeze ample campanii de diabolizare și linșare simbolică. 

Fiecare moment istoric își are propriile sale patologii morale. Unele epoci au fost marcate de fanatism, altele de relativism, unele de excese raționaliste, altele de extravaganțe emotiviste, unele de absolutism, altele de laxism și indolență morală. Iar perioada actuală – guvernată de rețele sociale și alte medii care au alungat umanitatea tot mai mult în virtual, alimentîndu-i indignările și paradele morale – pare să fie o epocă a moralismului. Dar, dacă așa stau lucrurile, nu cumva și această critică a moralismului riscă, în mod paradoxal, să fie un simptom al maladiei pe care vrea s-o descrie? Nu cumva denunțarea fermă a moralismului e tot o formă de moralism? Iată o dilemă la fel de veche ca orgoliul ființei umane.

Daniel Nica este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea din București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, unde predă etică. Ultima carte publicată: Cine sînt eu? Autenticitatea și limitele sale morale (2022).