Monstruozități legislative și haos urbanistic

12 mai 2011   Tema săptămînii

Kázmér Kovács: Dacă singurul mod de a ieşi din izolarea noastră este de a avea parteneri cu gust şi cu educaţie arhitecturală, aceasta este o sarcină pe care nu şi-o pot asuma arhitecţii. Mă gîndesc la iniţiativele de educare, încă din clasele elementare, în materie de artă şi arhitectură, dar acestea rămîn încă un deziderat. Domnule Andrei Pleşu, aţi dori să vorbiţi despre funie în casa spînzuratului, vă rog? 

Andrei Pleşu: Mulţumesc pentru acest privilegiu. Găsesc că cine a avut ideea de a face, înainte de Balul Arhitecţilor, o dezbatere de idei, a avut o idee foarte bună; pentru că, după ce faci indigestie de idei, pofta de a dansa vital, fără idei, creşte. Anticipez, aşadar, un bal pasionant.  

Vorbesc ca unul care reuşeşte încă să iubească Bucureştiul. Iar problema iubirii nu e de neglijat cînd este vorba de arhitectură. Îmi aduc aminte că l-am întrebat cîndva pe Radu Cosaşu ce se consideră el cînd se uită la un meci România-Israel. Mi-a răspuns: bucureştean. Şi o spunea foarte serios. Şi doctorul Ion Vianu mi-a spus că vine des în România, după 1990, pentru că nu se poate dezlipi de Bucureşti. Una din primele probleme pe care le are Bucureştiul este că n-a încăput, în ultimii 20 de ani – ca să nu spun în ultimii 60 de ani –, pe mîna unei administraţii îndrăgostite de Bucureşti. Primarii nu iubesc Bucureştiul. Fie fiindcă nu sînt din Bucureşti, fie că stau prost cu iubirea în general, fie că au alte priorităţi. Un oraş nu poate să arate bine dacă e administrat de oameni cărora le e indiferent. 

Există arhitecţi care iubesc foarte mult o anumită poziţie, vor funcţii – ceea ce e omeneşte. Există arhitecţi care spun „îmi iubesc meseria“. A-ţi iubi meseria înseamnă a avea poftă să construieşti indiferent în ce context: „Eu nu pot să refuz nimic pentru că eu iubesc meseria asta, nu pot să trăiesc fără să o practic“. O asemenea iubire e nobilă pînă la un punct, dar în realitate poate fi pernicioasă. Eu nu spun că arhitecţii n-au făcut şi nu fac unele lucruri. M-am uitat îndărăt şi am văzut că există reacţii ale Ordinului Arhitecţilor, ale comunităţii arhitecţilor, faţă de ce se întîmplă prost în jur. Mi-am notat, de pildă, Declaraţia de la Cluj, de acum trei ani, cînd Ordinul Arhitecţilor a scris, negru pe alb: „Oraşele sînt în derivă“. A comunica această concluzie, de la înălţimea Ordinului profesioniştilor în domeniu, e un lucru foarte important şi e bine că s-a făcut. A existat şi Pactul pentru Bucureşti, tot în 2008, la care au aderat 24 de ONG-uri. Există, aşadar, o conştiinţă publică a problemelor. Pe de altă parte, problemele nu se rezolvă, continuă în devălmăşie şi sigur că dl Liiceanu are dreptate să se întrebe cine e de vină. E de vină administraţia – incompetentă şi mereu ocupată cu alte lucruri; e de vină – şi asta dvs. ştiţi mai bine decît mine – legislaţia; şi e de vină şi o anumită paloare a instituţiilor, criteriilor şi mecanismelor europene care să supravegheze mersul lucrurilor şi să intervină atunci cînd e cazul. În legătură cu legislaţia, aş vrea să fac un codicil. Mi-am dat seama că, în ultima vreme, Parlamentul ţării a discutat unele legi care priveau şi arhitectura. Dacă sînt bine informat, toate deciziile care s-au luat au fost aberante. S-au abrogat lucruri bune şi s-au legiferat monstruozităţi. Una dintre monstruozităţile care s-au legiferat este ceea ce, în jargon profesional, se cheamă – destul de dizgraţios – PUZ. PUZ-urile au devenit o reţea canceroasă de „prevèderi“ – cum se spune în Parlament – care castrează Planul Urbanistic General şi lasă loc liber unui tip de iniţiativă şi de bacşiş care face ca planul general să fie absolut inutil. Faptul că Parlamentul României a aprobat acest tip de legislaţie şi că se îngăduie derogări infinite de la planul general arată o formă de iresponsabilitate cu care sîntem obişnuiţi, de altfel, dar despre care nu vorbim destul. Se discută zilnic la televizor şi în ziare despre ce face Parlamentul, ce-a mai zis Băsescu, ce-a mai zis Ponta... Aţi auzit vreodată o dezbatere publică despre problema arhitecturii, despre legile din Parlament care privesc arhitectura? A amendat cineva voturile din Parlament care au creat acest haos urbanistic? Absolut niciodată! Parlamentul a lucrat cu o nonşalanţă şi cu un tip de impenitenţă incredibile. Nu pare să intereseze pe nimeni asta. Se poate construi oricum, poţi negocia orice tip de condiţii legate de înălţimea clădirii, de densitatea sitului ş.a.m.d. fără nici un fel de risc, căci au fost legi care au micşorat riscurile, au fost legi care au făcut în aşa fel încît să se suspende eventuala pedeapsă cu închisoarea, dar şi legi care au pus termene de prescripţie convenabile, ca să nu se mai poată prelungi la nesfîrşit un litigiu. Prin urmare, s-a creat un întreg sistem prin care lucrurile să fie relativizate, fleşcăite, deresponsabilizate, iar oamenii să-şi poată face mendrele.  

Relaţia între constructor şi populaţie este şi ea şchioapă. În alte ţări eşti consultat, dacă trăieşti într-un cartier, în legătură cu ce urmează să se construiască acolo. Relaţia între construit nou şi patrimoniu, relaţia între construit şi verde sînt şi ele stricate. Pe de altă parte, noi nu avem nici destul spirit de ofensivă pentru a ne mobiliza cînd este vorba de asemenea lucruri. Şi nu numai prin scrisori de protest, dar şi printr-un fel de civilizaţie a comunităţii. Cu mulţi ani în urmă, am fost la Würzburg, care a fost unul dintre oraşele germane bombardate în proporţie de 80% în timpul războiului. La Würzburg erau multe biserici, astfel încît emblema oraşului era un profil desenat cu multe turnuri de catedrală. Dar ele au dispărut după bombardamente şi s-a pus problema reconstrucţiei oraşului. Prima lege adoptată a fost ca cea mai înaltă clădire din oraş să nu depăşească în înălţime cel mai mic dintre turnuri, pentru ca profilul oraşului să rămînă acelaşi. Este un tip de respect faţă de sine, un tip de iubire pentru locul în care trăieşti care ar trebui cumva recuperat. Nu ştiu cum se face asta şi nu-mi fac mari iluzii, în general.

Mai multe