Monstrul, un portret-robot

Latinescul monstrum desemna în trecut ceva nenatural, neplăcut – o defecțiune a naturii. Astăzi, semnificația termenului s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de natura fizică și înclină puternic înspre psihopatologie, semnalînd prezența unor tulburări severe de personalitate. În limbaj comun, monstrul este un om cu mari defecte morale, crud, degenerat, denaturat. Monstrul este lipsit de empatie, de acea formă de intuire a realității prin identificare afectivă care ne ajută să ne transpunem în locul celorlalți și să simțim bucurii și tristeți alături de aceștia. Anna Freud menționa, în Normal și patologic la copil (1965), „trecerea de la viziunea egocentrică asupra lumii și asupra celor din jur a copilului mic, pînă la empatie, reciprocitate și asociere cu cei de-o vîrstă” care în unele situații, din diverse motive, nu se mai produce, astfel încît adultul păstrează în continuare o perspectivă centrată pe sine și pe trebuințele sale.

În evoluția firească a lucrurilor, normele morale ale vieții de familie sînt acceptate de copil datorită figurilor parentale învestite afectiv cu care acesta se identifică. Reciproc, și părinții se identifică la rîndul lor cu copilul într-un mod narcisic, manifestînd „simpatie pentru ciudățeniile sale și empatie instinctivă față de dificultățile și particularitățile sale. Propria lor implicare emoțională alături de copil îi oprește să îi impună cerințe care sînt peste orizontul de înțelegere al copilului sau, în mod evident, dincolo de capacitatea sa de a li se supune. În acest fel, acasă, i se acordă fiecărui copil nu doar beneficiul vîrstei, ci și beneficiile datorate personalității sale specifice și ale poziției sale specifice în cadrul familiei”. Evident, cu timpul, „această stare de fapt se poate transforma într-un handicap, în măsura în care conduce copilul la a aștepta ca pe un drept al său faptul de a-i fi arătată o toleranță similară și în viața de mai tîrziu”. Cu toate acestea, „instanțele Eului imatur au nevoie de această indulgență pentru a iniția și crește atitudinea lor pozitivă, receptivă la mediu”.

În mediile în care această indulgență nu este echilibrată realist sau lipsește cu desăvîrșire, iar individul nu dispune de resurse compensatorii proprii, dezvoltarea empatiei devine problematică. Ea corelează invers proporțional cu sadismul, cu acea „perversiune sexuală în care satisfacția e legată de suferința sau umilirea produse unei alte persoane” și care transcende domeniul sexualității pentru a se exprima pulsional în viața de zi cu zi prin „numeroase manifestări latente, în special infantile” care uneori se perpetuează și în acțiunile întreprinse mai tîrziu de adult recunoscute în DSM-5 ca tulburări parafilice de sadism sexual chiar și atunci cînd este negată prezența impulsurilor, fanteziilor sau a interesului sexual semnificativ și susținut pentru suferința fizică și psihologică a altor persoane. Specialiștii în domeniul sănătății mintale abilitați pot diagnostica acești indivizi cu tulburare de sadism sexual în ciuda negării intereselor sexuale deoarece comportamentul cu motivație parafilică ce provoacă altora suferință, vătămare sau risc de vătămare semnificative, manifestat în mod repetat, este considerat a constitui o dovadă a prezenței sadismului sexual.

Persoanele lipsite de empatie sau deficitare la acest capitol nu sînt capabile să perceapă intern suferința unei alte ființe, putînd produce la rîndul lor durere altora fără rețineri și fără remușcări dacă estimează că nu există alte costuri – la nivel de imagine, de exemplu, care constituie un punct nevralgic fiindcă adeseori monstrul este și narcisist. Cu totul altceva decît ceea ce numim stimă de sine ridicată, tulburarea de personalitate narcisistă este descrisă în DSM-5 ca fiind „un tipar pervaziv caracterizat prin sentimente de grandoare (în fanteziile proprii sau în comportamentul real), nevoie de admirație și lipsă de empatie față de ceilalți”. Debutează la vîrsta de adult tînăr și se manifestă în diverse situații în unul sau mai multe feluri. De exemplu, narcisistul are un sentiment exagerat al importanței de sine, este preocupat de fantezii de succes, putere, strălucire, frumusețe sau dragoste ideală, crede că este special și unic, putînd fi înțeles doar de cei asemeni lui sau cu statut înalt, afiliindu-se doar persoanelor sau instituțiilor importante, are nevoie constantă de admirație excesivă, are sentimentul că este îndreptățit să obțină anumite favoruri, profită de relațiile interpersonale, exploatîndu-le cu nerușinare în funcție de interesul său, este lipsit de empatie, incapabil să recunoască sau să identifice sentimentele și nevoile celorlalți, adesea îi invidiază pe ceilalți sau crede că este invidiat de ei și are o atitudine arogantă, de superioritate.

Triada neagră a personalității, așa cum este descrisă de Minna Lyons, cuprinde narcisismul, machiavelianismul și psihopatia, cu accent pe reaua voință din partea celui ce le manifestă. Narcisismul, după cum bine știm, este caracterizat prin grandiozitate, mîndrie, egoism și lipsă de empatie. Machiavelianismul, după numele celebrului autor și politician renascentist Niccolo Machiavelli, a devenit sinonim cu manipularea și exploatarea celorlalți, cu absența moralității, cu răutatea și interesul oportunist. Al treilea unghi al triadei, psihopatia, este aici descrisă succint ca un comportament antisocial continuu, impulsivitate, egoism, răutate, lipsă de remușcări și de trăsături afective pozitive.

Dacă narcisismul și machiavelianismul sînt, din păcate, destul de des întîlnite, tolerate și chiar încurajate în spațiul politic și mediatic unde își au admiratorii lor, psihopatia este de departe cea mai periculoasă și mai de evitat componentă a triadei mai sus amintite. Psihopații, pe lîngă empatie scăzută, prezintă niveluri elevate de impulsivitate, fiind, în plus, mari amatori de senzații tari. În combinație cu absența cenzurilor morale, avem de-a face cu persoane care nu se dau înapoi de la a comite fapte extrem de reprobabile în baza unor justificări centrate pe viziunea lor distorsionată despre sine și despre viață în raport cu ceilalți. Monstrul, așadar, înclină cel mai mult balanța în această direcție.

Și pentru că am pomenit de spațiul public și mediatic, nu putem omite din portretul-robot al monstrului tocmai pe dictator. În jurul acestuia se creează un sistem deosebit de intruziv prin care se preia – sau încearcă să se preia – controlul total asupra modului de gîndire al individului, asupra comportamentului său și asupra sentimentelor sale (Ficeac, 2001). Aparatul construit în acest scop este preocupat mai mult de conformismul public denumit și supunere decît de complezența fără presiune, dar tînjește după adorație și acceptare totală. Secolul al XX-lea a permis manifestarea a două regimuri totalitare de o atrocitate greu de conceput, unul de extremă dreaptă (nazismul) și unul de extremă stîngă (comunismul) care, în ciuda diferențelor declarate propagandistic și a rivalității lor în lupta pentru putere și influență, sînt mult mai asemănătoare între ele decît cu orice alt regim echilibrat.

Dictaturile și ambițiile dictatoriale nu au dispărut, din păcate, odată cu secolul trecut și nici ideile care le-au alimentat. Le știm ca atare, dar îndepărtate, în Africa, în Asia și în America de Sud, și privim cu îngrijorare cum încearcă să se insereze din nou pe bătrînul nostru continent care ar fi trebuit să fie mult mai înțelept și cu lecțiile istorice învățate. Spațiul public, devenit implicit mediatic, este în continuare inundat de nostalgii socialiste sau legionare în care se preamărește un trecut glorios puternic romanțat cu intenția deconectării individului de potențialul realist al prezentului care este rescris pe măsură ce se manifestă. În acest context dezorganizat și dezinvestit, un monstru lipsit de empatie, sadic, narcisist, machiavelic pînă la limita psihopatiei și dincolo de ea poate prospera peste haosul produs. „Chaos is a ladder.” Pe treptele ticsite de trepăduși, postaci și idioți utili se cațără un urs flămînd de putere care, în urcușul său fără oprire, trîntește, distruge, dezbină sau cel puțin denigrează pe oricine și orice îi stă în cale, fie el oponent politic, stat autonom sau un vaccin concurent.

Monstrul găsește întotdeauna justificări pentru comportamentele prin care îi pune în pericol pe ceilalți. Nu ia în considerare beneficii sociale îndepărtate dacă interesul său momentan nu este servit. Nu tolerează ideea de disconfort, nici măcar temporar, pentru a-i proteja pe cei vulnerabili cu care în grandomania sa nu poate empatiza și care îi provoacă rușine, considerîndu-i o pată pe propria imagine. Necazul altuia nu îl privește, nici chiar atunci cînd îl provoacă. „Cu siguranță au făcut ei ceva ca să merite ce li se întîmplă!” este gîndul din spatele ochilor săi reci. Pentru monstru, nu există reguli, acestea sînt create doar pentru ceilalți. Sustrăgîndu-se de la ele, el caută să se „descurce” mai ușor, disprețuindu-i pe „fraierii” și pe „oile” care le respectă.

Privind schița realizată după trăsăturile descrise, constat cu uimire că recunosc în ea și pe autocratul nemilos, și pe abuzator, dar și pe anti-masker. Pentru cei care nu cunosc semnificația acestui ultim termen, el se referă la cel care se opune declarat purtării măștii în contextul pandemic actual și fie nu o poartă deloc, fie o poartă sporadic, necorespunzător (fără să acopere simultan și nasul, și gura), fie poartă o mască decorativă, din material subțire, neconform, care nu limitează transmiterea stropilor potențial virali și care protestează împotriva acesteia de cîte ori i se oferă ocazia.

Prin ce s-ar deosebi ei cînd nici unul nu poate empatiza cu cei în suferință? Toți trei produc rău fără mustrări de conștiință, savurînd senzația de putere și superioritate pe care comportamentele lor antisociale – conștientizate sau nu – o stimulează. Se simt speciali, mai presus de lege și de conduita morală, în baza unui ego flambat și distorsionat. Răstălmăcesc lucrurile în avantajul propriu și se poziționează ca victime îndreptățite atunci cînd nu li se dă satisfacție interesului lor individual deoarece contravine flagrant celui social. Deosebit de vocali și de intenși, aceștia discreditează cu tot felul de sofisme și fracturi logice eforturile celorlalți de a se proteja de efectele nocive produse de ei. Și autocratul, și abuzatorul, și anti-masker-ul pot explica în detaliu de ce procedează în acest mod și de ce modul lor de a proceda este, din punctul lor de vedere, cel mai bun și singurul valid, ignorînd complet efectele comportamentelor lor pe care nu și le asumă. Și unii, și alții se ghidează după reguli proprii, sustrăgîndu-se de la cele în beneficiul societății în ansamblu dacă nu-i servesc personal și pe moment. De reflectat.

Ana-Aurelia Huțanu, doctor în psihologie, este psiholog clinician și psiholog la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Neamț.