Monedele zornăitoare ale compasiunii şi nebunii ei mucenici

Ocupăm primul loc în Europa în privinţa cerşetoriei. Avem atît de mulţi că mai dăm şi vecinilor. Denotă aceasta o fire milostivă sau un gest necugetat? De asemenea, ne grăbim să apărăm drepturile animalelor. Ale cîinilor vagabonzi, în special. Altfel nu ne prea implicăm. Şi nici măcar nu le apărăm drepturile pînă la capăt, adică le dăm cîteva resturi de mîncare şi ne simţim mai umani dacă insistăm ca ei să rămînă pe străzi. Mai departe filmul se rupe, nu mai ţine de noi, nu-i luăm în casă, nu-i îngrijim. Îi iubim doar cîteva secunde cît trecem pe lîngă ei. Dar românii sînt generoşi cu victimele inundaţiilor. Majoritatea se mobilizează să aducă tot felul de lucruri la corturile pentru ajutoare. Din păcate, organizarea e atît de proastă, încît an de an se ajunge cam la acelaşi rezultat. Cum mulţi donează cam ce le e de prisos prin casă (săptămînile trecute am văzut un reportaj despre un bătrînel care a venit 2 km pe jos, prin soare, ca să doneze trei perechi de pantaloni), majoritatea lucrurilor donate ajung să fie arse, fiind prea multe şi prea de pomană. Pe de altă parte, dacă tot există acest spirit comunitar de donator, de ce nu se înghesuie nimeni să doneze sînge (la noi existînd o acută şi severă criză de sînge)? Mai mult decît atît, de ce oare cei care fac lobby pentru donarea de sînge sînt priviţi ciudat? La fel cum sînt priviţi şi cei care îşi închină viaţa persoanelor cu nevoi. Bătrîni, orfani, persoane cu handicap. Aceştia sînt însă rari, complicaţi, mucenici nebuni. Dar trecem de ei, sînt parte neglijabilă, şi dacă tot ne luăm după sunetul monezilor zornăitoare strînse în urma teledonurilor organizate cu mare tam-tam de diverse televiziuni în cazul inundaţiilor, ajungem la ideea indubitabilă că românului chiar îi pasă de cei aflaţi în suferinţă. De ce atunci, de multe ori, locatarii blocurilor se împotrivesc cu străşnicie construirii unei rampe de acces pentru vecinii lor cu handicap? Desigur, românul are o fire caritabilă. Însă nu prea ştie ce să facă cu ea. Şi nici nu prea are cine să-l înveţe. Biserica? Televiziunea? Statul? Toate îi cer în primul rînd bani, implicare, iar compasiune reală şi concretă, mai puţin. Iar scoţînd doar bani din buzunar nu compromitem chiar sentimentul de compasiune? Iar falsa compasiune, care de multe ori ia sfîrşit înainte să înceapă responsabilitatea, nu transformă intenţia de ajutor într-un act, dacă nu chiar nociv, cel puţin inutil, deci nul? ( S. G. )